Nu nu nu nu

Ideea în sine m-a fascinat. O pagină plină de „nu”. Mi-a fost frică să dau direct la ea. A trebuit inevitabil să răsfoiesc cele aproape 200 de pagini. Am fost dezamăgit că „nu-urile” începeau de pe penultima pagină. Am fost dezamăgit că toate erau formate din doua litere. Nicio tresărire. Nicio formă. Niciun ecou. Aș vrea să cred că fiecare „nu” e de fapt un strigat de ajutor, o chemare, un cântec dar în lipsa scrisului tremurat nu pot decât să consider că nu înseamnă nimic… 257 e un număr prea rotund. Scrii un „nu”, apăși de 8 ori înșiruirea „CTR + A”, „CTR + C”, „CTR + V”, „CTR+V” și pentru autenticitate mai scrii încă un „nu…” la final… Unde e strigătul? Unde e Zizi? Unde e durerea provocată de păienjenii de pământ? Ne pierdem în pixeli și biți dragii mei. 3, 5, 17, 257, 65537.

Îmi răsună în minte durerea vulpii care strigă : „Nu, nu, de o mie de ori nu, nu sunt fiica ta”. Strigătul chinuit în mii de bucăți lasă un ecou care nu se lasă pierdut. Încerc degeaba să-mi spun că urma lăsată pe foaie are ca singură menire să acopere sunetele orgasmice venite dintr-o lume în care șerpii nasc vulpi, în care oamenii nu au nevoie de metafore și în care întunericul răsună a ploaie.