Ieri am văzut „I Am Legend”. Un film în care Will Smith moare pentru a salva omenirea. Sună destul de „cheesy” dacă ai citit măcar un număr din Libertatea sau te-ai uitat la o ediție a știrilor de la ora 5. Prea mulți eroi, prea multe morți eroice. Atunci când ai 12 ani însă, și ești predispus că peste 2 ani să începi să scrii poezii cu tentă romantică, morțile eroice pot fi o delectare înainte să adormi.
Am avut o perioadă în care înainte să adorm „visam” posibile sfârșituri… la dezaxați care intrau în clasa de la etajul unul a Școlii Generale Nr. 2 înarmați cu un cuțit și care încercau să o omoare pe EA dar eu ca un erou reușeam să opresc inevitabilul cu prețul vieții… Inevitabil muream. Ca un erou. Aveam momentul meu de glorie. 80% din vis era axat pe „înainte”, restul fiind doar chipul îndoliat al EI care își dădea seama cât de mult „mă aprecia”. Încercam să diversific în fiecare seară această poveste. Unele lucruri erau însă constante… la 13 ani nu prea ai la ce viitor să te gândești, nu prea te gândești la cei ce rămân, nu te gândești la urmări… te gândești doar la prezent și cel mult la momentul în care EA va plânge în timp ce-ți aduce flori… (off topic puțin: oare pustanii din ziua de azi între Hi5, messenger și pornotube mai se gândesc la povești înainte să se culce?)
Moartea a reprezentat un element constant al „operelor din tinerețe”. A devenit fără voia mea un trademark al însemnărilor ce le scriam pentru ora de română (mi-e dor să fiu „obligat” să scriu) și un subiect de „mistouri ieftine”. A început cu o poveste ce trebuia să aibă ca subiect principal dragostea… încă sub vraja Tunelului (Ernesto Sabato) povestea mea se încheia cu un cuțit de măcelar înfipt în spatele ei… A urmat tema „joc/joacă” în care o tipă se sinucide după un joc stupid… La „cunoaștere” el este accidentat mortal de către o mașină după ce iese din bibliotecă după 10 ani…
Ajunsesem să scriu atât de mult despre moarte încât nu mă mai gândeam la fapte eroice, la vieți salvate, la iubiri îndoliate…
Azi am văzut „Awake” care îți oferă o perspectivă diferită asupra morții… nu contează pentru ce mori, nu contează cum mori, nu contează dacă mori împreună cu alți 6 milioane de oameni…
Ar fi frumos??? dacă ai ști că e posibil să mai ai doar 3 săptămâni, 3 ani, 2 ore… Nu cred că ți-ai pierde timpul panicându-te ci… Ai face dragoste… ai vorbi cu prietena din grădiniță… ai vizita Budapesta… ai…
Mai mă trezeam din când în când că mă gândeam la „prostii” dar cauza a devenit doar un mic detaliu… Important e ce rămâne în urmă… Risc să devin „comercial” dar… trebuie să fii împăcat cu tine în orice moment…
Cel mai mult m-ar speria faptul că persoanele dragi mie vor afla târziu… sau nu vor afla. Câți din cei care i-aș vrea lângă mine ar ajunge în Gura Humorului pe strada Cetății, la 200m de ruinele cetății în a cărei temelie ascundeam eu marmura.
În ciuda celor de mai sus acum sunt foarte liniștit… nu mă gândesc la nimic… nu mă gândesc la…
te gândeşti la No Comments (cel puţin la ora la care eu îl scriu pe al meu 😀 )
cât despre puştanii din ziua de azi, îţi pot spune din proprie experienţă că între haicinci, YM şi WoW de cele mai multe ori adorm cu capul pe birou, sau într-o rână, pe pat, sub pretextul: stau doar 10 minute >:)
PS: orice asemănare cu persoane şi fapte reale e pur întâmplătoare O:-)
No iotete’ la el cat de profund a devenit…da tot la colegele de gradinita ti-e gandu’:P..stim stim nu te gandesti la nimic 😛 ca deasta ai pus “…”:))