Dentist

Ieri am fost la dentist din nou. Din păcate am uitat lucrul asta la prânz când m-am înfruptat cu un meniu de la KFC, cu tot cu sosul de usturoi aferent, așa că la 8 fără ceva eram în cabinetul de lângă Nicolae Grigorescu având senzația că undeva prin plomba mea temporară se găsesc urme ale dezmățului culinar. E evident că în lipsa de scobitori (ar fi atât de anormal să existe așa ceva în sala de așteptare de la dentist, mai ales pentru cazuri disperate, ca cel prezentat mai sus?!?!) am încercat să „save the day” folosindu-mă de instrumente tradiționale. (menționez că în cadrul acestui proces complex niciun obiect străin, sau membru superior, nu a fost introdus în cavitatea bucală). Nu am avut noroc, așa că m-am urcat pe scaunul aferent operațiilor ce vor urma având fluturi în stomac.

Și distracția a început… Pentru început „some small talk”: „Și, de data asta nu a mai venit prietena ta cu tine?” „Nu, nu a putut” … continuând cu discuții locative (înțelegeți voi, despre unde stau, ce cămin e, cum e, cât a stat ea în cămin), că într-un final să purcedem… La început a fost o perioadă de tatonări. Înarmată cu „o spatulă” a început să exploreze cele mai îndepărtate locuri ale orificiului meu bucal, acum fiind momentul să descopere oripilantul dezmăț culinar. A trecut de molarii vizați… e posibil să fi scăpat. Fie nu aveam nimic, fie nu a vrut să mă pună într-o situație penibilă și să scoată bucata de pui și să mi-o arate: „De asta mi-ești?”.

După momentele de tatonare trebuia să ia cariile în piept, așa că, inevitabil: „Cu sau fără anestezie”. Bărbatul din mine cerea un răspuns categoric: „Fără, că sunt bărbat și pot suporta orice durere. Războinicii daci erau anesteziați înainte să fie loviți în piept de proiectilele catapultate de romani? Moldovenii mei credeți că erau iertați de durerea provocată de sulițele otomane? Atunci cum credeți că eu poate să fug de…”. Cei 16-17 ani pe care mi-a zis colega ei că îi am cereau un răspuns mai ponderat: „Da, vă rog! Sunt mic! Nu vreau să doară”. Compromisul găsit a fost lesne de înțeles: „Cum credeți dumneavoastră”.

Se pare că ea m-a văzut „mai bărbat” decât colega ei, așa că am început fără anestezie. Distracția de-abia începuse. Cele două „picamere”, aspiratorul, bucățile de vată… După 10 minute am tras amândoi concluzia că cel mai bine e totuși cu anestezie, așa că am privit-o cum a băgat seringa cea lungă și rece în gingie, așteptând amândoi împreună să amortească… și a amorțit… Distracția a putut apoi continua.

Având instrumentele enumerate mai sus „băgate” începe doamna Daciana să-mi povestească că a fost ieri la „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” și m-a întrebat dacă l-am văzut și eu. Reamintesc că aveam gura „ocupată” așa că am dat din cap că da. Evident că discuția nu s-a oprit aici, și în timp ce-mi poliza creierul îmi spune că a văzut și „California Dreaming” care i-a plăcut mult mai mult. „Și ție ți-a plăcut mai mult California Dreaming?”. Fac semn că nu… am stârnit o mică revoltă. Cum, mi-a plăcut mai mult 432? Din nou fac semn că da… Începe să-mi spună că ea de fapt vroia să vadă o comedie romantică și poate de asta nu a impresionat-o filmul de la Cannes și că… „Și totuși, nu ți-a plăcut mai mult California Dreaming?”. Oare la ce se aștepta? Să îi murmur motivele pentru care cred că filmul lui Mungiu e mai bun decât filmul lui Nemescu? Să îi explic că momentul mesei „în familie” e demnă de „Cântăreața Cheală”, că drumul haotic de la sfârșit e o călătorie inițiatică, că… toate astea în timp ce-mi vibra tot capul și aspiratorul ăla îmi sorbea toată imaginația?

Sar peste discuția dintre o fostă studentă la stat și un student la particular ca să trag concluzia: am o nouă plombă.