Ploua…ploua…

Ora 22.00. Ploaie torențială. Semănătoarea, urcare. Stăteam sub noua mea umbrelă albastră și așteptam să pornească un 601. Eu niciodată nu aștept acolo… prin ploaie se strecura o brunetă cu părul creț… siroaiele i se scurgeau dumnezeiește pe zâmbet. Din instinct îi întind umbrela. Ea se oprește sub ea și se uită la mine. Îmi zâmbește: „Bună!”. Zâmbet incredibil. Ochi mari și căprui. După 10 secunde se pregătește să plece… „Stai! Unde mergi?”. „Trebuie să ajung la metrou!” (încă 300m). Ploua infernal. Mă uit la ea și o las să plece prin ploaie și stau cu umbrela în stație uitându-mă cum valsează printre bălți. Am vrut de câteva ori să merg după ea și să profit de momentul de slăbiciune. Mi-am adus aminte însă că nu e greu să cucerești pe cineva (mai ales când ai o umbrelă în mijlocul furtunii), ci mai greu e după…

Apropo de „Ploua…ploua…”, știți proverbul cu ouăle? „Să nu-ți ții niciodată toate ouăle în același coș!”. De ce nu! Vom vedea ce se va întâmpla!