In febra cautarilor pe google am ajuns pe un forum pe care un tip spunea ca peste 6 luni are primul lui maraton si se intreba daca e realistic sa-si propuna un timp de 4 ore tinand cont ca desi a alergat cateva curse de 5 km nu a alergat pana atunci intr-un mod constant si pe deasupta mai si fumeaza. M-a surprins similtudinea povestilor noastre. Am stat o ora sa citesc raspunsurile de pe forum. Majoritatea spuneau ca 6 luni e prea putin sa te pregatesti pentru un maraton daca nu ai alergat cel putin 40 de kilometrii pe saptamana pana atunci, mai ales ca si fumator. Putini erau cei care spuneau: ‘What the fuck, give it a try!”
Dupa ce am citit fiecare raspuns am inceput sa ma indoiesc de sansele pe care le am sa termin cei 42 de kilometrii intr-un timp care sa-mi permita sa apar a doua zi in NY Times. Mi-am adus de asemenea aminte de cat de surprins am fost de fiecare data cand o fosta prietena imi spunea ca urmeaza sa se casatoreasca cu cineva la mai putin de cateva luni dupa ce l-au intalnit. Acum sunt foarte fericite alaturi de sotii lor. In mintea mea ma gandesc ca ar trebui sa o ia treptat, sa parcurga fiecare etapa si apoi sa ia decizia asta: dupa primele doua intalniri sa-l sarute, dupa cateva luni sa isi lase o periuta de dinti la el, dupa un an sa se mute impreuna, dupa cativa ani sa se casatoreasca. Mai intai incepi sa alergi prin parc, dupa cateva luni participi la o prima cursa de 5k, dupa un an sau doi incerci un maraton stafeta in 4 (10.6k), apoi dupa ceva antrenament un semimaraton si dupa cativa ani dupa ce ai parasit canapeaua alergi primul maraton.
Eu sunt ultimul om care ar putea judeca pe cineva (e si singurul motiv pentru care cred ca pot fi un foarte bun prieten) dar sunt primul care ma judec. De exemplu, cred ca unul din motivele pentru care am ales sa merg la New York si nu sa alerg in Bucuresti, Berlin sau Atena e aroganta si superficialitatea care ma definesc. “Nu e destul de cool sa alergi pur si simplu, trebuie sa o faci in Central Park ca sa stie lumea ca esti corporatist si daca nu scrii 42 de posturi despre asta nu are sens.” “O stii doar de o luna, nu poti fi nebun sa-ti doresti sa te muti cu ea si ar trebui sa fii internat la Socola pentru ca intr-o seara in timp ce o priveai cum doarme ti-ai imaginat ca ar fi o mama buna pentru copiii tai.”
Poate ca unele lucruri trebuie pur si simplu sa le incerci inainte sa-ti dai seama ca pur si simplu nu se fac. Nu te pregatesti pentru un maraton in timp ce fumezi 20 de tigari, nu te muti pur si simplu cu cineva, nu mergi pur si simplu singur in Nepal fara sa ai un plan cu ce vrei sa vizitezi si sa faci acolo. Uneori insa e mult mai simplu daca atunci cand vezi un zid sa te arunci cu capul in el, cine stie, poate caramizile nu sunt facute decat din vata de zahar. De cele mai multe ori sunt din caramida dar macar ai aflat asta. Macar atat stiu si eu: e mult mai dureros sa te doara capul de la cat te intrebi daca poti sa spargi zidul decat sa te doara de la fractura deschisa de craniu. Nu te gandesti sa sari dintr-un avion fara parasuta, vrei doar sa ignori 80% din sfaturile pe care le primesti sau pe care ti le dai in momentele de luciditate.
Ba sunt lucruri pe care le faci pur si simplu. Where’s the fun in life otherwise? Pana la urma nici nu conteaza daca pici dupa primii 5-10 km. Conteaza ca ai avut curaj sa dau cu capul de zid.
Cred ca lasitatea si “taking it slow” sunt 2 dintre lucrurile care, uneori (dar nu intotdeauna), ajuta multi oameni sa isi rateze niste momente faine.
PS: eu m-am mutat cu Marius la mai putin de-o luna de cand eram impreuna. Ne-am cunoscut, la 3 zile dupa eu l-am vizitat in Bucuresti pentru 3 zile, apoi eu am plecat sa dau la facultate in Constanta pentru o saptamana si el intr-un concediu, iar cand ne-am intors … am inceput pur si simplu sa locuim impreuna. Dar pur si simplu. Nici macar n-am realizat ca s-a intamplat.