Despre unele lucruri cred că nu se poate vorbi. Nu se pot spune cuvinte dar se poate scrie. Să luăm de exemplu o poezie clasică de-a lui Nichita Stănescu:
Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi
și ți-aș săruta talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?
Scrisă într-un mail, sms, scrisoare, bilețel dus de un porumbel voiajor, versurile astea, deși puțin „clișeice”, probabil că o fac pe Ea să se simtă specială și pe tine să pari romantic. Dacă însă ești în parc, o iei de mână și începi… „Spune-mi, daca…”… „da, ajungem la Arcul de Triumf dacă o luăm pe aici”. Penibil moment… O soluție ar fi să o suni și să începi să-i reciti. Nu știu alții cum sunt, dar eu probabil m-aș bloca după primul vers, cât să-i dau ocazia să se revolte: „Cum să mă prinzi? De ce să mă prinzi?” si așa momentul „romantic” s-ar duce dracului.
Ce-mi veni? Evident că am tras cu urechea pe stradă la un tip care-o sunase pe tipa cu care tocmai se întâlnise pentru prima oară. „Vreau să-ți spun că m-am simțit foarte bine. Și că, să spun cum se zice, îmi place foarte mult și de tine”. După 3 minute am ajuns din nou în dreptul lui: „Și ai văzut că nu am zis prostii, și că am încercat să mă simt frumos, că tu nu ești ca oricare alta, și trebuie să mă port frumos”. Dacă mai există și o a doua întâlnire sigur tipa are doi copii acasă.