Trenul…

·My Links

Zilele trecute am descoperit „primul roman românesc publicat pe blog”. Trenul foamei. Îmi este destul de cunoscut trenul respectiv… Iași – Timișoara. Am foarte mulți foști colegi care merg cu el spre Iași sau Cluj și oricum nu diferă prea mult de trenul pe care îl iau și eu spre București. Despre „roman”… multe ghilimele. Un „capitol” pe zi… nu știu dacă sunt încă nostalgic după capitolele de roman de 40 de pagini (ce vremuri când eram în stare să citesc Frații Karamazov) care aveau cap și coadă, dar mi se pare mult spus „roman”. Totuși e ceva. Cred că dacă ar fi fost mult mai mare nu ar fi stat prea mult să le citească (câți dintre noi citim posturile mai lungi de 4 paragrafe).

Trenul e locul perfect de scris povestiri. Atunci când călătorești pe bancheta de patru persoane cu un veteran și un elev la liceul de muzică sau cu o vânzătoare în Gara de N care s-a visat balerină și cu bătrân de 32 de ani șansele de a reuși să reeditezi capodopera lui Papini cresc considerabil… Lucrurile se schimbă puțin atunci când o țigancă te ia în brațe pentru că concubinul să îți poată fura portofelul din buzunarul de la spate dar, cine stă acum să-și amintească de vânzătorii de telefoane și de nebunii scăpați de la Socola.

6 responses to “Trenul…”

  1. nu stiu de ce zici asta, eu incerc de fiecare data cand sunt pe tren sa scriu ceva, si ma blochez cand vad oamenii in jurul meu. acum circul rar cu trenul, dar tot incerc…

  2. Eu am citit doar ultimul post (aka Misu). Yuck! I mean… yuck! Exista reviste pentru asta si au si poze…

  3. Oricum ar fi, nimic nu se compară cu senzația de a merge cu trenul.Tocmai situațiile de genul ăstora îl fac incitant, captivant, interesant și ieal pentru vârsta și speranțele noastre.

  4. Monica, si eu am fost putin dezamagit de capitolul de azi… prea comercial… si tratat destul de superficial…

  5. “Penibil”/”Patetic” e o descriere mai buna. 😀
    Esti tu prea indulgent ’cause you’re blogging too.

    Btw, pot sa iti vand o poveste? (Se putea intampla si in gara, dar…) Pe strada pe care stau (cu chirie) trece tot timpul o ‘homeless’ care nu tace niciodata din gura. Tipa despre pensii, despre medicamente, despre hoti, despre politie. E caz de spitalul noua si daca ai trece cu un copil pe langa ea te-ai da la marginea trotuarului si l-ai lua de mana. Aseara cand m-am dus acasa, prin zapada, in loc sa tipe (si o tot aud de vreo 2-3 ani)… canta. Needless to say, avea o voce incredibil de cool.