De 30 de minute sunt din nou singur în Argentin. Prea multe povești de mult murite s-au găsit să reinvie sub acțiunea aburilor de alcool. O singură poveste însă s-a impus plină de autoritate în mintea încetoșată. E povestea ei legată de șoarecele făcut din plastic și elastic.
Avea 5 ani și își dorea un șoarece cadou. Nu neapărat unul real, avea zeci de ăștia în șura de la țară, ci unul format din segmente de plastic negru legate între ele cu bucăți de elastic (ca cel pe care le scoteai din chiloții în care te-ai scăpat înainte să ajungi la WC și le spuneai alor tăi că s-au rupt ca să nu te pună să-i porți din nou după ce îi spălau. Nu vroiai să ți se aducă aminte că ai făcut pe tine. Oricum toți chiloții erau la fel pe vremea aceea.)
Să ne întoarcem totuși la povestea șoarecelui din plastic și elastic. Prietena mea își dorea mult un astfel de animal și într-un final, după 3 ani, l-a primit cadou. Un șoarece foarte maleabil cu un infinit de puncte de inflexiune. L-a iubit așa cum merita. L-a mângâiat și prețuit așa cum fiecare adunătură concretă de carbon merita venerată. Era povestea perfectă de dragoste dintre o copilița din Nordul Moldovei și jucăria ei pseudo-însuflețită.
Și a venit acea zi fatidică. Era o joi ca orice zi ce miercuri sau de luni. Prietena mea, atât de copilă pe vremea aceea, a rămas singură de la 6 dimineața până la 2. Ea era, cred că încă e, tipul de copil căruia îi dai o jucărie și îl lași singur în universul lui pentru zeci de ore. În joia aceea însă s-a întâmplat un lucru cel puțin la fel de dramatic ca și scufundarea Titanicului: a scăpat animalul pe jos. Un copil normal — ar fi culmea să ies în Argentin cu oameni care au fost copii normali — l-ar fi ridicat și s-ar fi jucat în continuare cu el. Evident că nu e cazul. Copilița noastră era deja în lumea ei, șoarecele produs în scară largă de femei obeze era de mult o vietate cu suflet nobil dornică de răzbunare pentru căderea de 36 de centimetri, și a făcut cel mai rațional lucru: s-a urcat pe dulap și a stat acolo timp de șase ore până s-a întors tatăl ei — din fericire era polițist — să o salveze de șoarecele însetat de răzbunare.
Aici s-a terminat povestea ei. Nu știu cum și de ce a salvat-o, dar m-a făcut să mă gândesc (ea și alcoolul intrat într-un mod ilicit în vene) la întâmplări mai apropiate de epoca noastră glaciară. Știu că noi nu mai avem idoli care să nu fie pixelați, encodați și transcodați, dar avem fiecare dintre noi imagini ale celor pe care îi vrem să-i mângâiem înainte să adormim sau până vin ai noștri acasă. Păstrăm însă imaginea micului șoarece până îl scăpăm din mână și ne este frică de efectul pe care l-ar putea avea acea mică evadare. Ar fi prea simplu să fie simplu, ca în loc să ne consumăm energia urcându-ne pe dulap să îl ridicăm pur și simplu de jos, preferabil înainte să treacă 5 secunde, și să ne bucurăm în continuare de infinitul de puncte de inflexiune.