Inflexiuni ciclice

De câteva zile tot evit să mănânc în sala de mese. Fug. Vin acasă unde nu e încă nicio umbră. Încerc să mă regăsesc într-o pagină goală dar fug și de ea. Mă uit la Superman când era mic.

4 martie 2011. Afară ninge. Ninge molcom. Liniște. Un fel de liniște.

Au trecut 5 ani de la prima ninsoare. 5 ani și 5 zile. Ningea îngrozitor. Îmi înghițise aproape orice fel de dorință în drumul spre unul din punctele de inflexiune. Am intrat în mijlocul furtunii deși știam că la capătul ei nu mă așteaptă decât o asimptotă cu limite neclare. Ea plângea. Eu știam că voi regreta. Că voi ajunge într-o furtună mai groaznică. În mijlocul verii. La începutul toamnei. Cândva. S-a întâmplat mai repede. Era sfârșitul aceleiași primăveri. Nu mai suportam să o văd cu cel care a scos-o din zăpadă. Egoist. Mă zgâria pe creier. Am evitat să mai merg la facultate. Așa m-am angajat.

Au mai fost ninsori. Au mai fost și alte puncte de inflexiune. În momentele acelea nu ai timp decât să te oprești pentru un moment și să derivezi. Dă 0. E prea târziu să mai derivezi o dată să vezi dacă e cu plus sau cu minus. Oricum nu mai contează.

Ei se țin ciclic de mână. Prin Regie.