Acum două săptămâni eram într-un bar din San Francisco când un tip m-a întrebat cum mi se par tipele din US. I-am zâmbit și i-am spus că sunt din România așa că prefer să nu comentez. Am încercat să-i explic dar nu știu dacă a înțeles pe deplin răspunsul meu. Sunt convins însă că ar înțelege după nu mai mult de 10 minute petrecute pe stradă, în metrou sau într-un club aici. În cele două săptămâni și jumătate am văzut o singură tipă cu adevărat „bună”, după toate standardele de la noi. Inițial credeam că e din Europa de Est. Se pare că era din Norvegia.
După primele 48 de ore de când am aterizat de la NY mi-am dat seama că, vorba cântecului, „Romania is my country!”. Am reușit din fericire să mă întâlnesc cu mulți dintre oamenii dragi mie, chiar dacă doar pentru câteva momente și mi-am dat seama că deocamdată nu aș pleca de aici. M-am obișnuit prea mult cu stilul meu de viață de aici. În timp ce-mi savuram Timișoreana în Central Park am început să mă gândesc dacă nu aș vrea să mă mut acolo. După primele două nopți aici știu că nu are sens nici să mă gândesc la asta.
În momentul de față nu știu dacă aș putea să renunț la concertele din becurile bucureștene, la pustoaicele de 20 de ani din cluburi, la berea sub un dolar sau la discuțiile filosofice de la ora 5 dimineața cu tipe necunoscute pe care nu o să le mai văd niciodată. Cu siguranță însă m-aș muta în State dacă o să fiu la fel și la 50 de ani. M-a surprins naturalețea persoanelor de o anumită „vârstă” pe ringul de dans și la bar, faptul că nu era nimic ciudat că pentru un pensionar să agațe o persoană de vârstă apropiată sperând că „He will get lucky”.