A venit toamna. Frunzele cad peste cadavrele voastre în stări diferite de putrezire.
A trebuit să vă spun nu la un moment dat. Nu a ținut de voi. A ținut doar de nevoia mea de a apăsa cuțitul într-o inimă care încă bate. Universul voia asta. Dacă era după mine aș fi așteptat să nu mai bată înainte să le înjunghii. Așa nu ar mai fi țâșnit atât de mult sânge pe pereții din jur. Într-un final s-ar fi ajuns oricum în același punct: o serie de oase, învelite în mai multă sau mai puțină carne mâncată de viermi, îngropate sub un covor proaspăt de frunze. Din când în când muncitorii de la salubritate mai strâng din frunzele moarte mângâindu-vă și pe voi cu măturoiul făcut de un țigan din Râmnicu Sărat. Pe voi nu vă aruncă în tomberon. Se preface că nu existați. Eu însă nu pot să nu mă gândesc la momentele în care oasele acelea erau acoperite de carne proaspătă, de piele fină și mai ales de mângâierile mele infinite.
O să vină Iarna. Oasele voastre se vor topi sub zăpada proaspătă. Nu vei mai fi Tu sau Ea, oasele tale sau oasele ei. Va fi doar o pastă omogenă de oase topite și vise. Știați că într-un BigMac se află carne din până la 50 de vaci? Când te înfrupți din unul nu ți se face dor de una dintre ele și nici nu te gândești că poate meritau mai mult de la viață. Te bucuri de gustul de pseudo-vită și atât. Asta ar trebui să fac și eu: să mă bucur de trecut ca de o pastă omogenă de vechi iubiri făcută pe grătar și servită într-o chiflă pufoasă, fără a mă gândi că poate una dintre vaci trebuia să mai meargă o dată la bou.
plastic fantastic