Săptămâna asta termin ultimul curs de Scriere Creativă la care o să merg vreodată. E doar al doilea, al treilea dacă-l număr și pe cel de Jurnalism Narativ și Scriitura Personală, dar deja e prea mult. Am cunoscut oameni interesanți și am învățat multe dar simt că-mi omor o pasiune. Am ajuns azi, pentru prima oară, să vreau să fug din Argentin că mă deprimă. Până acum mă retrăgeam aici pentru a scăpa de cei din jur și pentru a fi singur cu cartea și cu tastatura asta și am ajuns să număr virgule și să recitesc pentru a 5-a oară un paragraf scris ca să văd dacă textul pare sau nu forțat, dacă e prea explicit sau dacă servește așa cum trebuie concluzia ce trebuia trasă după ce Chivu a terminat de citit cele câteva mii de semne. Veneam aici să fiu singur cu gândurile mele și am ajuns să fug de ele.
Ultima temă pentru care trebuie să scriem ceva are ca temă sexul. Atât, nimic mai mult. Ați crede, pe bună dreptate, că asta ar fi cel mai simplu lucru de scris pentru mine. Unul din două texte de pe pagina asta ating tema asta cu sau fără voia autorului. Adică a mea. Textul efectiv l-am scris în două reprize. Inițial am vrut să iau unele din sutele de texte pe care le-am scris deja pe tema și să-l rescriu, încercând să mă folosesc de tot ce am învățat în ultimele 2 luni, dar am vrut să fie altceva. S-a adăugat pe deasupra presiunea unor ultime teme total ratate, de asta nici nu le-am publicat pe blog, transformând plăcerea scrisului într-o muncă mai chinuitoare decât crearea unor documente stupide la birou. Dacă vreți să vă transformați o plăcere într-un chin, încercați să deveniți mai buni în a face asta. Se aplică la orice: scris, dansat, alergat, desenat sau sex (ce arată, fără voia mea, și textul la care am tot lucrat).
În pauzele dintre scris sau corectat am citit ultima carte a tipului care-mi va judeca textul: Trei Săptămâni în Himalaya de Marius Chivu. Acum câteva săptămâni în timpul unei beri de după curs i-am spus, ca un corporatist ce sunt, că mi se pare ciudată atenția care i s-a dat cărții ținând cont că o experiență similară o poate simți oricine după ce-și introduce datele cardului pe site-ul unei agenții de turism. Citind însă povestea unui Nepal pe care, într-o oarecare măsură, l-am descoperit și eu acum un an, mi-am dat seama că e mai mult decât atât. E vorba de poveste. Poate că și povestea mea și a celor două luni petrecute în India, și în mică măsură în Nepal, ar merita să fie citită dar pur și simplu nu am scris-o (decât într-o foarte mică măsură).
Scriind textul, ce îl voi publica probabil mâine, am vrut să scriu despre sex și relații și am ajuns să scriu, fără să-mi dau seama, despre altceva. Totuși nu asta m-a surprins ci faptul că după 9 ani încă mai am răni care nu sunt cu totul vindecate. Încă îmi simt lacrimile căzând pe sânii tipei pe care vroiam să o iubesc pentru o veșnicie. Deși știu că am luat-o fiecare pe drumul lui, nu pot să nu mă întreb acum, după un număr de iubiri în care am crezut, dacă nu ar fi fost mai bine să fiu ca și colegii mei care au iubit mereu aceeași persoană. Da, sunt un mic erou printre corporatiști, cu toate micile trofee adunate fără voia mea, dar mi-aș dori și eu să pot spune că jumătate din viața mi-am petrecut-o lângă aceeași persoană. În cel mai bun caz o să pot să fac asta la 54 de ani.
Urăsc ideea de scris la comandă atât de mult încât aș șterge toate rândurile de până acum, dacă citiți asta clar nu am făcut-o, doar pentru că mi-am propus să stau aici în Argentin și să scriu, din nou, tot ce-mi trece prin degete.
Între timp o nouă bere, și cu mersul inevitabil la baie, au născut idei ce vor fi pierdute între nevoia de a scrie un text la comandă și dorința de a scrie pur și simplu. Cei doi maneliști care după un scurt recital au scos un: „În pula mea, să fim ca niște domni”, și rockerul neînțeles cu al lui „Mai bine mergem în Club A că mirosim și noi o pizda” vor rămâne doar cu aceste două replici, fără nicio poveste în jurul lor.
Într-o cămașă din Delhi îmi aduc aminte că acum un an îmi pregăteam bagajul pentru reîntoarcerea acasă. Tocmai îmi cumpărasem geanta ce urma să se dezintegreze a doua zi când am cunoscut una din puținele persoane despre care nu am fost în stare să scriu (mă opresc pentru o clipă pentru a-i spune că a trecut un an de când am intrat în vorbă în Route04-ul din Connaught Place). În perioada asta mi-e adesea dor de simplitatea lucrurilor de acolo, de singurătatea de dincolo de Skype, de praful de pe stradă și de îmbrâncelile pentru o bere.
Nu vreau să spun nimic și e atât de plăcut sentimentul. Am vrut să scriu și am scris așa că acum o să public pur și simplu, fără nicio editare. Că asta înseamnă să îți placă și atât.