În seara asta am terminat de citit ultimul roman al lui Vasilievici. Chiar ultimul. S-a sinucis după ce l-a publicat în câteva exemplare la o editură fictivă. După moartea sa romanul, dacă îi pot spune așa, a fost publicat la Casa de Pariuri Literare și de acolo am primit și eu un exemplar cadou. Viseptol e numele cărții. Și e vorba de altceva. Voi include pasaje alese aproape întâmplător din ea în timp ce voi încerca să vă povestesc cum am auzit de acest scriitor din Constanța.
— Și mie mi-a plăcut când eram la baie cu Mihai, ăla din Fish, și tu ai vrut să te piși, că doar te treziseși. Știu că ne-ai auzit pentru că nu ai mai bătut. Ăla îmi dădea limbi și tu te-ai pisat în chiuveta din bucătărie. În seara aia, după ce tipul a plecat și am rămas numai noi doi, ne-am tras-o ca două animale sălbatice.
Eram în Argentin la a patra bere. Pe vremea aia, acum vreo 2 ani, încă mai aveau Azugă. Era vară și nu mai găseai nici măcar un scaun liber. La masă de lângă noi, eram cu o prietenă, s-au așezat doi tipi și o tipă. Nu știu de ce dar am intrat în vorbă. Unul dintre ei era scriitor, publicat pe la Polirom și Curtea Veche parcă, celălalt critic literar, iar tipa era fiica unui scriitor optzecist destul de cunoscut (prietena mea cel puțin citise ceva din ce scrisese taică-su). Eu eram așa cum mă știți: un pseudo-intelectual cu blog dornic să intre în orice polemică ce apare, mai ales dacă sunt implicați și aburi de alcool.
Îngerul Copil arată în momentul de față ca un prezervativ cu aripi. În delirul orgasmului continuu, Colecționarul îi desparte aripile și îl ține de ele în timp ce i-o trage din ce în ce mai repede. Apoi, chiar în mijlocul spasmului final, când sunt gata să jur că un fluviu de spermă va țâșni din gura Îngerului Copil și va inunda încăperea, Colecționarul ridică satârul cu mâna dreaptă, în vreme ce cu stânga își prinde victima de părul mătăsos și buclat și, trăgându-l în sus, îi întinde gâtul și … zang.
Îi trolam pe cei trei, mai ales pe scriitor, cu lucruri relativ mărunte, dar care i-au făcut destul de irascibili. Nu exageram foarte tare. Știu că le-am zis că e drăguț să te dai scriitor într-o crâșmă, dar țara se dezvoltă prin impozite plătite nu prin cărți publicate, că și mie îmi place să scriu dar totuși mai produc și eu lucruri relativ concrete. Lucruri de genul asta. Nimic special, lucruri pe care le-ați auzit și voi de la mine dacă am băut o bere împreună. La un moment dat, chiar nu știu ce am spus, scriitorul s-a ridicat de pe scaun și cu cel mai serios ton posibil a țipat la mine: „Nu îți permit să vorbești așa despre Vasilievici!”
Baia a răsunat din cauza unei bubuituri. Apoi s-a auzit un pârâit lung și a început să pută brusc. Femeia se căca pe ea de râs. Bucăți mari de fecale țâșneau de sub fusta albă a femeii peste cadavrul fetiței. Sunt plin de sânge rece. Nu știam că pot fi așa.
Nu am putut să nu mă ridic și eu și să încep să râd. „Scriitor, scriitor, dar te rog, nu e nevoie să fii atât de Dostoievskian. Poți alege și tu pe cineva din secole mai apropiate. Auzi la el: Vasilievici!”. Nici nu am reușit să termin să-i rostesc numele că mi-a tras o palmă cât putea el de tare. Vă puteți imagina, o palmă dată de un intelectual unui pseudo-intelectual.
Chipurile celor uciși îmi vin în minte cu milioanele. Chipul fiecărei victime mă bântuie în fiecare noapte, de cum închid ochii. Am ucis în toate orașele. Oameni de toate culorile. Am făcut cinci mormane de cadavre din cele cinci continente.
Am simțit palma ca pe o mângâiere. M-am așezat și am început să zâmbesc. Nu știam cine era acel Vasilievici pe care l-am jignit, dar chiar nu conta. Orgoliul mă făcea să strălucesc de mândrie. În perioada aceea jignisem gratuit atât de multe gorile prin cluburi fără să pățesc ceva și mi-am luat o palmă de la un scriitor fără să-l înjur sau să-l ofensez într-un mod direct. Eram mândru de mine și de cele patru beri băute. Lumea din jur se agita iar eu rânjeam pur și simplu. M-am ridicat să împărtășesc aceasta bucurie și cu alții de pe terasă.
Dacă nu m-aș fi predat, umanitatea ar fi fost ștearsă de pe fața pământului și specia dominatoare care-i va urma va crede că așa arată natura, cu blocuri și șosele. Câteva dintre aceste abatoare vor fi șterse de unele cataclisme naturale abatute violent asupra zonelor în care au fost construite.
M-am întors la masă și eram extrem de fericit. Cei trei păreau că se ceartă între ei iar prietena mea își cerea în continuare scuze că a intrat în vorbă cu vecinii de bere. Eu mă bucuram în continuare pentru palma pe care am primit-o de la cineva care a fost publicat la Polirom. Deși seara era completă trebuia să mai ajung la un concert așa că m-am ridicat ca să plec. Înainte să fac asta am simțit nevoia să-i șoptesc scriitorului la ureche: „Oricum, să știi, sunt mai bun decât tine și Vasilievici la un loc”.
Mi-am petrecut următoarele două zile delirând din cauza febrei. Mama și Tata m-ar fi aruncat în stradă, crezând că sunt victima virusului, dar Armina nici nu a vrut să audă. M-a închis în mansarda casei părintești și nu s-a dezlipit de la capul patului până când febra nu a scăzut și am dat semne de însănătoșire. Pentru a o împiedica pe Mama să mă otrăvească, Armina s-a ocupat personal de alimentația mea imediat ce m-am putut hrăni. În viața mea nu am mâncat o supă de creier mai gustoasă decât cea gătită de Armina.
Ca și în cazul palmei, reacția lui m-a luat prin surprindere. S-a năvălit spre mine, de data asta cu pumnul strâns, și a încercat să mă lovească. Din instinct m-am ferit și l-am trântit la pământ. Era deasupra mea și încerca să-și elibereze mâinile din strâmtoare ca să mă lovească. Pe mine mă amuza teribil întreaga fază. Mi-aș fi dorit să fiu în exterior ca să pot să privesc cum doi tipi se agită pe podelele din Argentin. Ar fi fost interesant de imaginat cum s-a ajuns acolo. Din mijlocul acțiunii însă, adică direct de pe podea, nu reușeam să înțeleg cum am ajuns acolo de la un Vasilievici de care nu auzisem în viața mea până în seara aceea.
Voi ține strâns cu tălpile pământul cât o nucă, respectându-i până la capăt gravitația. În termeni obișnuiți, un fel de al treilea coi. Un coi în talpă crește randamentul, atât timp cât pasul calcă în gol. Primul instinct este să ejaculez prin întunericul cosmic, să împroșc planetele din jur cu proprii mei copii.
După o mică veșnicie, care probabil a durat mai puțin de un minut, am fost despărțiți și ridicați. Până atunci nici nu știam că există paznici în Argentin. Am primit interdicție de a mai veni acolo, pe care eu am încălcat-o de sute de ori, și am fost dați afară. Eu eram mândru de mine. Era prima, pseudo, bătaie în care am fost implicat. Am ridicat mâna doar ca să mă apar dar tot se pune. Un scriitor a încercat să mă bată pentru a apăra onoarea unui Vasilievici pe care nu îl citisem până acum.
Viseptol, pe care v-o recomand, se termină așa:
Acum plecăm la pescuit. Orice pește aș prinde, el va fi același pentru mine, ceea ce înseamnă că nu există decât un singur pește.
După alte câteva beri am ajuns acasă și am scris un articol care conținea numele scriitorului iar eu pozam în victimă. Vroiam să-l public și chiar să-l trimit editorului lui. Mi-am zis că ar trebui să mă culc înainte să fac asta. Când am recitit de dimineață m-am hotărât să aflu mai multe despre Vasilievici. Atunci am înțeles, într-o oarecare măsură, palma primită așa că nu am mai publicat nimic. Vasilievici îi fusese un bun prieten și s-a sinucis cu puțin timp înainte. Și a scris un roman, când era cel puțin sub influența ierbii, pe care tocmai l-am citit și mi-a plăcut. Mai puțin finalul.