Îmbrățișarea

Acum o lună vă spuneam despre cum mă aflam în căutarea îmbrățișării perfecte. Aseară credeam, eram convins, că am găsit-o. Mă tem că nu am făcut decât să i-o ofer ei. Să îi ofer ei îmbrățișarea perfectă. Mie poate mi-e doar frică să o găsesc, mă tem de ce se poate întâmpla după. Mi-e frică de viața reală. În cărți, pe micile și marile ecrane sau pe bloguri e simplu. Povestea se termină cu o nuntă, cu sărutul perfect, cu îmbrățișarea de final… În viața reală lucrurile continuă. Cei doi trăiesc în continuare, existența lor nu se termină cu genericul de la final. În lumea în care trăim noi, cei doi vor fi nevoiți să se confrunte cu prezentul. Un prezent care nu se termină și care are obiceiul de a-ți aduce multe lucruri în față. „A aduce” e modul ușor de a vă spune că prezentul are tendința de a arunca o găleată neașteptată de rahat peste zâmbetul tău de generic.

În realitate lucrurile nu se termină ca în finalul de la Wicker Park. Nu e vorba de un sfârșit fericit ci ușa unui început spre nicăieri, un „nicăieri” pe care nu poți să îl vezi, pe care nu poți să îl simți, pe care, cel mai important, nu poți decât să îl Trăiești. Un simplu Necunoscut.

Pe ea vroiam să o țin în brațe. Pe ea o țineam în brațe. Așa vroiam să o țin în brațe. Așa o țineam în brațe. Ea avea nevoie de așa ceva. Eu căutam asta de o viață. Genericul totuși nu apărea. Trebuia să ne continuăm seara și după momentul de maximă intimitate pe care îl vroiam unul de la celălalt. Nu se nasc copii după îmbrățișări platonice într-un club, doar eventuale povești de dragoste ce se lasă imaginate după derularea actorilor sau după lista volumelor apărute în aceeași colecție. În realitatea analogă nu există sfârșit. Cel puțin nu până la sicriu.

Eram în jurul ei și îi simțeam îmbrățișarea cu fiecare por. Eram fericit dar umanul din mine a simțit nevoia de Fericire, de simțăminte și trăiri. De vene reînecate de trăire și atingeri care nu se pot expune într-un club plin de peste 500 de oameni. Vroiam intimitate dincolo de platonism. Da, aș fi putut obține asta de la altcineva dar ce sens are să ai parte de îmbrățișarea perfectă dacă nu încerci să-i vindeci din obsesii și fobii? Da, asta sunt eu! Omul care caută continuitate și care renunță la ea în momentul în care ea nu își scoate hands-free-ul din telefon deși are mâinile libere.

Îi simt respirația pe tricou, căldura trupului neîmbrățișat de mult în timp ce mă concentrez să nu fac nimic mai mult. Vreau să îi sărut urechea, obrazul, chipul și buzele. Nu îi sărut urechea, nu îi sărut… nu sărut nimic. O strâng în brațe și îi ofer liniștea de care are nevoie ca să mă împingă în continuare în colțul oamenilor cu care ar fi putut să fie fericită dacă nu era prea ocupată să facă pe altcineva să se simtă bine în pielea lui. Sper doar să îi fi reușit. Și să se simtă și ea bine în pielea ei. Până la urmă nu e vorba decât de o percepție. Să te simți fericit în pielea ta. Ea în pielea ei.

Îi mângâiam spatele care cerea mângâiat. Și făceam mai mult decât să îl mângâi, îl simțeam prin propriile vene, vertebră cu vertebră. Știam că trebuie să fie totul platonic când degetele mi s-au împiedicat de bretelele sutienului. Câțiva centimetri pătrați de textură care înseamnă atât de mult atunci când explorezi în căutarea dovezii că ai găsit ceea ce cauți. Eu trebuia însă să ignor. În nicio carte legată de îmbrățișarea perfectă, oare s-a scris ceva de genul, nu era scris despre cum ar trebui să reacționezi în astfel de momente. Am decis pur și simplu că relația dintre noi doi cerea ca bretelele să nu se ceară a fi desfăcute.

A coborât din taxiu și și-a luat cu ea căldura pe care am emis-o în acel moment infinit. Mi-a lăsat și mie un strop cât să pot spera că nu a fost doar o stea căzătoare de care te poți bucura doar cu gândul că îți va fi împlinită dorința dar nimic mai mult. O vezi pentru o clipă, te bucuri, speri, dar în următorul moment, doar după un clipit sau a doua seară, ridici ochii și ea nu mai e acolo. Amintirile sunt frumoase dar e mai sănătos să trăiești o veșnicie în brațele ei.