Ardeți recoltele

M-am așezat la geam și întrebându-mă despre ce să scriu mi-a venit în minte un comentariu pe care l-am făcut la statusul unui coleg care anunța că a stabilit data nunții: „Ardeți recoltele și otrăviți fântânile”. Asta la o secundă după ce mi-am dat seama că aș putea scrie despre pauzele de care probabil că avem nevoie între două povești de dragoste. Sincer, nu știu ce legătură are incendierea recoltelor cu vreo una din cele două: căsătoria sau despărțirea de cineva care ți-a fost alături.

Arsul și otrăvitul aveau loc, așa ni s-a zis, înainte ca forțele cotropitoare să ajungă pe pământul tău făcându-le astfel viața mult mai grea. După ce îi învingeai urma să cultivi alte recolte și să sapi alte fântâni. Are sens. Ce legătură ar putea avea însă cu ritualul prin care trecem, sau ar trebui să trecem, după fiecare despărțire înainte să fim în stare să construim o nouă poveste care să ne aducă spre, cel puțin așa speram mereu, un veșnic happy end? Nu vorbim despre distrugerea celui care ne-a făcut să suferim ci de distrugerea propriilor surse de supraviețuire. Nu are sens. Sau cel puțin așa am crezut până acum. Până de curând după fiecare despărțire mă trezeam într-o nouă relație, în căutarea unor noi momente de fericire fără să trec prin purgatoriul flăcărilor care să mă forțeze să refac proviziile. Nu îmi otrăveam fântânile dar îmi potoleam setea, fără să îmi dau seama, cu apă otrăvită care m-a adus în punctul de a spune „Stop”. Era mai simplu așa.

Poate că totuși e nevoie să refacem de la zero sursele de apă și hrană ca să nu ajungem în același punct. Ne e greu să facem asta dacă nu suntem forțați de lipsa lor. Vom fi mereu tentați să iubim la fel și să ne intoxicăm poveștile cu amintirile frumoase ce au supraviețuit unei relații care nu a reușit să ne împlinească dacă nu ardem de la rădăcina trecutul care riscă să ne otrăvească fără să o realizăm. Asta însă nu e nici pe aproape ușor. Te trezești stăpânul unor pământuri care nu mai sunt prielnice unei vieți tihnite dar pe care ești nevoit să supraviețuiești pentru că în viitor să fii din nou fericit.

Ce facem însă în momentul în care ne trezim singuri și grădina în flăcări? Unde ne retragem ca să ne fie ușor să supraviețuim? E nevoie să supraviețuim ca să ajungem într-un final complet. Ne retragem în munți? Fugim la vecini? Stăm într-un colț și ne plângem de milă? Probabil că oricare din soluțiile enumerate sunt bune atâta timp cât conștientizăm care e scopul final: să fim fericiți o veșnicie, nu doar alinați pe moment.