După o săptămână mă aflu din nou la geam încercând să scriu ceva. Am un ceai de mentă în față și încerc să-mi dau seama de ce nu pot citi sau scrie în confortul propriei case. Toată săptămâna m-am închis între cei patru pereți sperând că o să fiu în stare să citesc măcar câteva pagini sau să scriu măcar câteva rânduri. Mi-a fost imposibil. Îmi lipsea zgomotul de fundal pe care să nu-l pot controla. Anul trecut am citit mii de pagini și am scris câteva zeci doar datorită faptului că eram înconjurat de haos pe care nu-l pot controla în niciun fel. În jurul meu se țipa la un meci Steaua – Dinamo? Locul perfect pentru a-l citi pe Murakami. Copiii de 16 ani se agită în Argentin după ce au fugit de la ora de Chimie? Fundalul perfect pentru a vă transmite că mie îmi place să caut, nu să găsesc. Acasă e altfel; am încercat să deschid televizorul pe un canal oarecare și să încerc să citesc dar mă trezeam în căutarea zgomotului de fond perfect încât uitam de ce am deschis televizorul de la bun început. Nu e haos dacă îl poți controla dintr-un click sau dintr-un buton al telecomenzii.
V-am mai povestit cred că atunci când eram mic îmi plăcea să fac diverse calcule în paralel. O parte din creier o puneam să numere din 27 în 27, una să găsească cât mai multe puteri ale lui 7 în timp ce cu restul încercam să găsesc un scenariu în urma căruia Monica mi-ar accepta sărutul pe frunte. Din păcate de atunci lucrurile s-au simplificat și eu m-am limitat în a avea nevoie de două puncte de atenție. La birou colegii mei se plâng adesea de întreruperi, că își pierd din productivitate dacă schimbă prea des contextul. Eu sunt mai productiv atunci când sunt întrerupt constant de ceva. Ca să mă pot concentra pe ceva trebuie mai întâi să-mi deschid un episod dintr-un serial oarecare pe monitorul secundar. La fel și cu cititul, scrisul sau iubitul: atâta timp cât unul din procesele de gândire se ocupă cu lucruri neimportante pot să-mi dedic procesul principal unui lucru care contează. Dacă nu fac asta risc că thread-ul secundar să se dedice lucrului pe care vreau să-l fac în momentul respectiv iar cel care contează să-l saboteze și să-mi trimită mintea pe câmpii.
Mă tem că asta am tot pățit și în vesnica mea căutare a celei care contează. Când ajung să mă îndrăgostesc asta stă pe ochiul cel mare al aragazului dar după câteva luni ajunge pe un ochi din spate și mă trezesc căutând altceva care să-mi ocupe imaginația și treptat ajung să uit de cât de norocos am fost că am regăsit-o pe cea care îmi face sufletul să tremure de fericire. Marea iubire devine zgomot de fundal și încep să mă concentrez mai mult în a afla cât mai multe puteri de-a lui 7 o dată ce număratul din 27 în 27 a devenit ceva mecanic. Unii reușesc să-și păstreze concentrarea pe adunatul de fluturași aruncând din când în când câte o excepție dar eu nu am reușit niciodată să mă conving că o ceartă merită avută doar pentru a-ți readuce aminte de cât de special e cel de lângă tine. Poate că greșeala mea în perpetua mea căutare e faptul că o dată ce am găsit ceea ce căutam am încercat să elimin zgomotul de fond de până atunci, relații pasagere și nopți cu necunoscute, care m-au ajutat să mă concentrez asupra obiectivului principal. Poate chiar dorința de a mă comporta „așa cum se cade” m-a făcut să pierd ceea ce am găsit atât de greu.
Ar fi atât de simplu dacă Ozzy ar cânta mereu pe fundal acompaniat de bețivi gălăgioși; am putea să ne concentrăm la Ulise’ul lui Joyce. Dacă am fi mereu sătui de sex am putea să acordăm mai multă atenție romantismului. Dacă am fi încrezători în noi înșine am fi în stare să găsim pe cel cu care să ne împărțim fericirea.