Acum mult timp o prietenă își exprima într-un mod destul de plastic frustrarea că un fost prieten a evitat-o în metrou: „După ce i-am supt-o acum nici nu mă mai salută?”. Nu am rezonat prea bine cu problema ei pentru că până atunci nu am fost evitat niciodată de o fostă. Cu multe dintre ele ies constant la bere și după despărțire. După câțiva ani m-am întâlnit cu ea la metrou, pe peronul de la Victoriei. M-a evitat cu grație. Se pare că între timp descoperise și ea avantajele de a înceta orice formă de contact o dată ce lucrurile s-au terminat. I-am zâmbit și m-am mutat spre ieșire.
Între timp am avut și eu partea mea de „evitat” dar niciodată atât de bolnăvicios ca acum. De la clasicul „să nu mă mai cauți” până la rugămintea de a șterge pozele cu noi nu a fost decât un mic pas. Ieșirea ei din scenă a fost atât de agresivă încât am început să o visez. Constant. A ajuns să se infiltreze în cele mai clasice vise ale mele, locuri în care eram doar eu și personajele mele necunoscute. Am regăsit-o inclusiv în castelul meu construit într-o stâncă pe malul mării. Mă aștepta în cea mai de jos încăpere. Am intrat și mi-a zâmbit. Atât. Nu mi-a zis nimic. Am vrut să mă întorc dar ușa s-a închis în spatele meu. Eram ca într-o capcană, așteptam să mă atace cu ce găsește la îndemână dar ea pur și simplu stătea acolo și îmi zâmbea. Era la fel de frumoasă ca în prima zi și mie îmi era frică. Am început să mă panichez dar mi-am dat seama într-un final că e doar un vis. Totul se va termina în curând și eu o să revin în lumea în care nu sunt terorizat de faptul că îmi zâmbește așa de calm deși am rănit-o atât de puternic.
Într-o altă noapte eram pe un peron dintr-o gară pustie. Nu știu ce făceam acolo. Nu știu dacă trebuia să merg undeva sau așteptam pe cineva. Știu doar că în gară a intrat un tren extrem de lung care într-un final s-a oprit. Pe ușa vagonului care s-a oprit chiar în dreptul meu a coborât ea de mână cu altcineva. Eram singurii trei oameni de pe peron dar totuși nu m-a văzut deși eram împietrit la mai puțin de un metru. Am încremnit și nu mai puteam să-mi mișc niciun mușchi. În niciuna din lumi nu eram pregătit să o văd alături de altcineva. În lumea mea eram despărțiți, nimic mai mult. Nu există loc de un alt personaj și în niciun caz de cineva cu care există riscul de a o face fericită. De data asta m-am trezit înainte să-mi dau seama că era doar un vis.
Și m-am trezit și o înțeleg. Și pe cea din vis și pe cea din viață care nu se termină la 9 dimineața. Îmi dau seama și încerc să fug de faptul că merit să fiu ignorat și pe peronul imaginar și în Bucureștiul congelat. Nu fac decât să-mi acopăr frustrările copilului frustrat care și-a părăsit mașina pe nisipul din locul de joacă și ea nu s-a întors peste noapte în garajul de la capul patului. Nu pot însă să fiu copilul care începe să urle când își vede mașinuța împinsă de următorul care a găsit-o. Acum nu mai pot să merg la mama să plâng că mi-a fost furată jucăria. Acum nu pot decât să conștientizez faptul că există o diferență între vise și visuri.