Crosetez de unul singur

Stau singur în Argentin și croșetez un nou Univers din fire moi de mohair. Am învățat să fac asta în clasa a 5-a la clasa de lucru manual. Toți băieții făceau case din bucăți de lemn, eu stăteam și croșetam. Nu am mai făcut asta de atunci dar sunt convins că nu e nimic diferit, cel puțin nu în esență, între a croșeta un pulover și a face un nou Univers din fire pufoase de mohair. Aceeași tehnică: una pe față, două pe dos. Una pe față, două pe dos. Un kilogram de roșii, două de ceapă. Așa se croșetează un nou Univers.

În jurul meu lumea are senzații de gol. Ar putea să-și demonstreze ceva dar preferă să renunțe și să ia o pauză de cinci luni. Eu nu am fost niciodată în stare să iau pauze mai lungi de 5 ore. Acum încerc să fac asta. Să vedem dacă reușesc. Vreau să iau o pauză de la Universul ăsta care se plânge că prefer să-mi respect cuvântul în loc să stau la o coadă să cumpăr spanac. Spanacul e foarte important pentru oamenii din Argentin. Știați că în piață roșiile din Turcia costă 3 lei kilogramul iar cele din România 3 lei 50? Nu ai nevoie nici măcar de mohair.

În jurul meselor apar pereți de sticlă care izolează în silozuri conversațiile despre urechi mărite, trasee montane, telefoane pierdute, iubiri părăsite, beri băute și relații platonice. Rămân singur cu ghemotocul de fir sintetic cumpărat acum mulți ani din bazarul de la capătul orașului. Una pe față, două pe dos. Una pe față, două pe dos. Mă pierd în detaliile împletitului și simt firul verde cum mi se înfășoară în jurul gâtului. Una pe față, una pe dos, două pe față și asta a fost. Mi-am pierdut firul și Universul proaspăt început a devenit mai haotic decât cel din care încercam să fug. Pereții de sticlă se sparg și ideile încep să se confrunte între ele. Telefoane cu urechi uriașe urcă pe munți platonici după ce au băut 20 de beri singulare.

Terasa asta a devenit atât de mică. Ghemul de scame pare că umple fiecare ungher și fiecare scaun liber. Acaparează toate ideile din jur și dacă nu-l opresc va începe să acapareze și toți oamenii care nu sunt destul de bine ancorați în realitate. Eu aș fi primul acaparat de Universul croșetat din mohairul cumpărat în liceu. Ar fi ironic, probabil, penibil, probabil, previzibil cu siguranță. Mă și văd înconjurat de un mare ghemotoc plin de scame.

Ar fi mult mai simplu dacă aș renunța la singurătate. E ușor să renunți. E mult mai greu să ții cu dinții de depresia ta mai ales când știi că-n spatele ochiurilor pe care încerci să le croșetezi te așteaptă o iubire frumoasă, niște prietenii vechi și dragi, conversații plăcute și aventuri ușor de digerat. Și atât. Croșetez în continuare cu gândul la punctul pe care nu pot să mi-l imaginez nici pe față nici pe dos.