Un altfel de tren

Sunt în același accelerat (mai nou InterRegio) cu care am mai fost de atât de multe ori în ultimii 8 ani (cât de mult a trecut de la primul meu contact cu Bucureștiul) și mi se pare schimbat. În drum spre casă mi-am luat mereu bilet la clasa a 2-a pentru a mă bucura de poveștile din jurul meu și pentru a cunoaște oameni noi. De obicei plecam vinerea, de cele mai multe ori înainte de Crăciun sau de Paște, iar trenul era plin de viață și contopit de mii de povești. Acum am ajuns într-un compartiment cu un cuplu de surdo-muți care se ceartă prin semne și cu o studentă la Arhitectură care vorbește de când am plecat la cele trei telefoane fără să spună nimic. Avem mii de minute gratuite ca să nu spunem nimic. Coridoarele sunt goale și poveștile lipsesc cu desăvârșire. Nu e trenul cu care m-am întors de zeci de ori în Bucovina plină de povești.

Anul trecut am mers la zeci de concerte. Îmi plac concertele gălăgioase din beciuri cu aerisire proastă în care sari cu o frecvență aproape infinită încercând să simți muzica ce se aude din difuzoarele aflate în colțurile pline de igrasie. De fapt nu știu cât de mult îmi plac, dar nu prea am experimentat altceva. Eram atât de convins că nu am nevoie de mai mult pentru a-mi hrăni setea de muzică, încât nu am încercat niciodată să experimentez și alt fel de muzică. Cât mai multă aglomerație, cât mai mult fum, cât mai multă agitație. Asta însemna pentru mine rețeta de succes al unui concert.

În ultimii ani am iubit mult. În multe feluri, mai ales în felul meu, dar mereu cu gândul la „azi”; îmi găseam fericirea din momentele de împlinire sexuală sau pentru că realizam că nu are cum să ajungă să fie mai mult decât o aventură trupească sau sentimentală. Niciodată cu gândul la „mâine”. Mi se părea cel mai nefiresc lucru să mă întreb unde o să ajung peste un număr de zile, luni sau ani. Fumam prea mult pentru a face asta.

Acum două săptămâni am ajuns din greșeală la un concert Jose Carreras. Sala Palatului și nu Club A, rochii de seară în locul tricourilor negre șifonate și mai ales muzica în locul zgomotului. În primele 30 de minute mă gândeam că aș fi vrut să fiu mai degrabă în Wings la concert The Mono Jacks, până când am făcut cel mai de bun simț lucru pe care aș fi putut să-l fac: mi-am deschis urechile și am început să ascult muzica din jur. Orchestra Radio nu mă mai făcea să-mi fie dor de datul din cap din beciurile pline de igrasie, vocea lui Carreras nu era doar niște sunete în italiană. Am fost lovit de muzică și am uitat pentru două ore tot zgomotul pe care-l iubeam atât de mult.

Tot acum două săptămâni am fost la o petrecere de logodnă. Cei doi s-au întâlnit acum mai puțin de 3 luni și sunt convinși că sunt făcuți unul pentru celălalt. Multe nu sunt de spus. Aș fi avut multe de povestit despre strălucirea din ochii celor doi și fericirea din glas când vorbeau despre povestea lor de dragoste… Fiecare cu oile lui!

Între timp am ajuns în Argentin. Pentru prima oară după mult timp mi se pare atât de nenatural că sunt singur cu sticla mea de Azugă. Încerc să acaparez poveștile din jur, dar nimic nu reușește să se prindă de mine. Cromozomii, mașinile parcate în șanț, iubirile de maneliști, întâmplările din comunism, poeții neînțeleși, pictorii boemi, bețivii cronici și studentele excitate mă lasă rece. Edgar Allan Poe de asemenea. Pe scaunul gol nu regăsesc pe nimeni, așa că o urăsc pe cea care ar fi trebuit să-l ocupe; evit să merg acasă, dar și mi-e frică să-mi mai iau o bere și să mă gândesc la muzica ce ar trebui să-nlocuiască zgomotul, la iubirile care contează și nu la cele care-ți umplu obsesiile…