Continuare de aici.
Încercam să-mi imaginez chipul celui care povestea toate astea; reacția oamenilor de la masa cu el (era puțin probabil să fie de unul singur și să-și zică povestea unor scaune goale). Îmi imaginam un virgin politehnist care nu poate distinge un vis de realitate sau care pur și simplu vrea să-și impresioneze colegii, și ei viitori ingineri, cu povestea lui suprarealistă de amor. Uitasem deja că mă aflam într-un Argentin pustiu în care scaunele goale au povești pseudo-fantastice de împărtășit.
— Am adormit așteptând-o să se întoarcă. Nu-mi puteam imagina că o pot pierde din nou doar din cauza unui gând pe care urma să-l am. Nu era cel mai inocent gând, dar totuși doar un gând; pe care nici măcar nu l-am avut! Mă simțeam acuzat și condamnat doar pentru că existau șanse teoretice de a păcătui. Și prin „a păcătui” mă refer la faptul că urma să mă gândesc la buzele ei sărutându-mi penisul care nici măcar nu era erect. Mă gândeam să-i spun toate astea când se va întoarce doborâtă de un sentiment de vinovăție. Nu s-a întors.
Și eu care mă consider o victimă doar pentru că ea, deși știe că am înșelat-o, nu are dovezi cu care să probeze asta. Sunt eu un mare porc dar cer prea mult dacă vreau să fiu judecat după teorii demonstrate, și nu după axiome?
— M-am trezit într-o mare de lumină. Nu știu cât dormisem dar eram întins pe o podea de cărămizi înconjurat de ziduri dărăpănate de secole. M-am uitat în jur și zeci de oameni treceau nepăsători la câțiva metri de mine, parcă aș fi făcut parte din decor. Mi-a luat puțin dar mi-am dat seama unde mă aflam: Curtea Domnească de lângă Hanul lui Manuc. Lângă mine au apărut niște japonezi care pozau în neștire rămășițele de ziduri crezând probabil că e foarte normal că cineva să stea la bustul gol pe podeaua de cărămizi. Cine știe, poate la ei acolo, în Japonia, e cel mai natural lucru: să te trezești într-o veche fortificație, părăsit de ceea ce credeai la un moment dat că va fi marea ta iubire. Ce-aș mai fi înjurat-o dacă știam măcar cum o cheamă. Se pare că nu poți înjura oamenii a căror nume nu-l știi. Viața e uneori nedreaptă.
Eu sunt un narcisist convins, așa că singurul mod în care mă puteam identifica cu povestea tipului de lângă mine era să mă pun în pielea lui. Am avut parte de atât de multe dimineți în care m-am trezit singur, uneori chiar dacă adormisem ținând pe cineva în brațe. Nu m-am simțit însă niciodată atât de pustiit cum părea a fi tipul. Probabil că mi-am blocat amintirea dimineților în care mi-aș fi vândut un rinichi doar ca să fiu strâns în brațe.
— M-am ridicat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și am început să bântui de unul singur prin Lipscaniul plin de oameni și de viață. Mă uitam cu disperare la toate tipele care îmi ieșeau în cale sperând că o voi regăsi pe tipă care m-a părăsit într-un loc de acum câteva secole. Făceam asta fără să-i știu deloc chipul. Nu conta. Eu căutam în continuare copilă cu ochi și chip nedefinit. Undeva pe Blănari, chiar lângă bodega asta, o necunoscută s-a oprit în fața mea și m-a sărutat. A fost cel mai pasional sărut pe care l-am trăit vreodată. O regăsisem pentru a nu știu câta oară și de data asta chiar nu vroiam să o pierd din nou.
De-ar ști săracul copil cât de ușor se pierd iubirile de-o viață. De obicei nu e nevoie decât de o tresărire sau de o amintire pentru a da cu piciorul unei povești frumoase ce în mod normal ar conduce la clasicul cărucior din Carrefour. (stau în barul ăsta din Delhi și mă întreb cum își dau seama oamenii de aici că și-au găsit marea iubire dacă nu au hypermarket-uri în care să o probeze)