Am 26 de ani și am făcut atât de puține lucruri până acum. Cred că singurul lucru pe care l-am făcut, și acela în mare parte inconștient, a fost să iubesc. Am iubit mult și sincer. În felul meu. Mult prea sincer. Nu m-am oprit niciodată să mă întreb dacă pasiunea mă va duce undeva sau îmi va aduce liniștea pe care teoretic o caut, eu pur și simplu mi-am dat frâu liber trăirilor de moment. Nu am avut niciodată în minte un plan de lungă durată. Eu știu doar să iubesc cu simțurile de acum.
Vorbeam în ultimul post despre compromisuri și că cel mai important e să știi ce vrei cu adevărat. Uitându-mă în urmă îmi dau seama că sunt multe lucruri pe care nu le-aș fi făcut dacă m-aș fi gândit la asta. Aș fi iubit probabil după toate canoanele dar nu aș fi fost sincer cu hormonii și trăirile mele. Eu mi-am dorit din totdeauna să mă simt bine în pielea mea. Nu mi-am pus niciodată problema ce se va întâmpla cu ea în viitor, doar prezentul conta. „Da, țin mult la Maricica dar ea e acasă și eu sunt în club și pielea mea o vrea pe Floricica în seara asta. Știu că e ceva de moment și că după actul animalic nu mai vreau să știu de ea dar acum pentru ca pielea mea să fie fericită am nevoie de atingerea ei. Eu nu pot să-mi spun nu și dacă chiar aș iubi-o cu adevărat pe Maricica pielea mea nu ar fi cerut asta.” Dar dacă totuși chiar dacă e foarte natural să îți dorești să te împerechezi cu femela nouă, uman e să îți dai seama că persoana lângă care vrei să ai febră musculară e doar una?
Nu știu dacă ține de ea sau pur și simplu am îmbătrânit dar pentru prima oară am început să-mi doresc o iubire „clasică”, bazată mai puțin pe căutare ci mai mult pe explorare. Știu atât de bine cum e să te trezești lângă persoana potrivită sau nepotrivită dar nu știu nimic despre cum e să vii acasă și ea să te aștepte cu un zâmbet și cu un sărut. Am experimentat iubiri de o seară, iubiri de un weekend, iubiri de un an, dar până acum nu am încercat să văd cum e să iubești non-stop, fără perioadă de garanție și fără nopți petrecute în paturi separate.
Îmi place să cred că am tot iubit cu întreaga ființă. Sunt sigur că am făcut-o. Dar niciodată mai mult de atât. Am ținut mereu cu dinții de propria mea ființă, de spațiul meu și de singurătatea care mă ajută să mă adun. E ușor să-i zâmbești la ora fixă dar acum mă întreb ce se vede în privirea ei când te întorci obosit după o ședință de 3 ore? Vreau să ne spunem noapte bună, să ne sărutăm pe frunte și atât. Să îmi pun mâna în jurul umărului ei și în loc să facem dragoste să o ascult în timp ce-mi spune de ziua ei de la birou. E ușor să o faci să te iubească după ce îi povestești de dealurile copilăriei tale dar mă întreb cum e să știi că îi ești drag chiar dacă de două zile nu îi spui decât că ți se pare că alunița de pe gamba dreaptă are o formă ciudată.
Mie îmi place să iubesc. Mă hrănesc cu infinitatea atingerilor ei dar vreau să-i iubesc mediocritatea mai mult decât perfecțiunea. Mi-e frică însă de reciprocitate. Sunt sigur pe mine atunci când o văd de la două la zece dar oare ea mă va iubi și în diminețile mele dubioase, în serile în care vreau doar să vegetez, în nopțile în care sforăi?
Eu vreau să o iubesc cu totul dar sunt aproape convins că eu nu pot fi iubit cu totul.