Primele ore in Nepal

Am aterizat acum 7 ore. Nu am vizitat nimic până acum dar nu contează. Stau într-o bodegă și beau o sticlă de Everest (are cam același gust ca și Azugă doar că e de trei ori mai scumpă) și sunt fericit. Aș fi vrut să împart cu cineva asta dar dacă aș fi făcut-o probabil că nu aș fi făcut poza care m-a făcut atât de fericit. O veți vedea și voi în câteva zile dar sunt convins că nu aveți cum să înțelegeți starea mea de acum. E aproape banală dar spune o poveste. Oamenii de aici par atât de împliniți. Se citește pe zâmbetul lor. De la mulțimea de europeni (probabil că aici e printre ultimele enclave hippie) la localnicii care par că trăiesc într-o sărăcie mai mare decât indienii. Ei măcar nu sunt în conflict cu nimeni.

Sunt convins că aș fi profitat mai mult de ospitalitatea sinceră a oamenilor de aici dacă nu m-aș fi plimbat atât de mult prin zonele turistice din New Delhi. Odată ieșit din zona plină de baruri și străini am ajuns într-o zonă plină de magazinașe și străzi extrem de înguste și cu oameni zâmbitori. Aveam la mine doar lentila de 30 dar am făcut mai multe poze la oameni pur și simplu decât în India timp de 6 săptămâni. Am fost, ce-i drept, fugărit de un tip cu o bâtă dar asta s-ar fi întâmplat cu siguranță și în București sau în New York (era un om al străzii care își apăra proprietatea).

Între timp am început o discuție cu o tipă de vreo 40 de ani de la masa de lângă. Ea vorbește în franceză și eu răspund în engleză. E de o lună în Nepal și Tibet. Pur și simplu. Aș vrea să mă bucur și eu ca și ea de mâncarea tibetană dar din păcate prima experiență mi-a adus prea mult aminte de mâncarea indiană.

Locul ăsta îmi aduce aminte de Vama: fiecare cu pi**a mă-sii! În caz că nu ați înțeles, asta e de bine. Aproape că simt adierea valurilor. Nu o să mă culc la 6 dimineața ci o să mă trezesc pe la 5 dimineața și mâine. Sper totuși că o să dansez pentru o oră în seara asta. O să-mi imaginez nisipul sub tălpi în timp ce mă bucur de lumea pestriță de aici.