India – mereu surprinzatoare

Spuneam în postul anterior că nu am chef să plec din Delhi și să vizitez locuri noi. Lucrul ăsta nu s-a schimbat, așa că ieri am rămas în Noida. Am plecat de la hotel destul de târziu, pe la 3, și am mers într-o zonă plină de magazine, tarabe și mall-uri. Doar două ce-i drept dar fiecare e cel puțin la fel de mare ca și AFI. Odată ce m-am dat jos din autobuz am poposit într-o nebunie de nedescris. Cred că singurul lucru comparabil cu forfota de pe trotuar e cea de la deschiderea unui hypermarket unde se vinde ulei cu 50% reducere în prima zi.

Aș fi dat orice să merg pe terasa la Argentin și să citesc în liniște dar eram în India, așa că am mers într-un bar de la ultimul etaj al unui mall și am terminat de citit al doilea roman indian de săptămâna trecută. Am vrut să încerc un bar nou dar am ajuns în același în care am mai fost și acum 2 săptămâni pentru că celelalte erau mai mult cluburi (mă repet, eram în Mall) în care nu puteau intra decât cupluri. Eu nu aveam decât tableta cu mine.

După 4 beri și după ce am terminat cartea mi-am zis că e cazul să mă întorc la hotel dar înainte să fac asta am mers să mai fumez o țigară în „Smoking Area”. Înăuntru erau 4 tipi, indieni, care vorbeau în engleză, cel puțin când am intrat. Unul dintre ei îl consola pe un tip care părea mai deprimat: „Love sucks, man”. Da, așa e, mi-am zis eu în timp ce ei au continuat să vorbească în hindi. La scurt timp, tipul care părea deprimat a început să cânte. Și când spun „să cânte” mă refer la faptul că el chiar cânta. Avea o voce foarte faină și reușea să scoată niște inflexiuni geniale din gât și deși nu înțelegeam versurile părea a fi ceva despre cât de tare „love sucks”. Ceilalți trei tipi îl acompaniau la ceea ce părea a fi refrenul. Da, eu fumam și lângă mine patru tipi cântau din toată inima.

Au continuat cu o melodie în engleză pe care nu o știam dar la refren am început și eu să fredonez în cap melodia. Nu mai țin minte versurile dar cu siguranță era ceva cu „broken heart”. Mi-am mai aprins o țigară și îi priveam zâmbind. Mi se păreau fascinanți și mi-am dat seama că dacă aș fi fost în București și s-ar fi întâmplat asta m-aș fi uitat la ei răutăcios gândindu-mă că vreau să fumez în liniște. Și mi s-ar fi părut atât de gay că 4 tipi să cânte într-un bar fără a fi vorba de karaoke.

La a treia melodie am mers și i-am felicitat. Și le-am zis că în mod normal mi s-ar părea dubios ce fac ei (s-au schimbat la față și s-au uitat dubios la mine) dar mi se pare atât de normal să se întâmple asta în India și că experiența asta e mult mai tare decât orice vizită la Taj Mahal. În momentul ăla pe fața lor a apărut un mare zâmbet și m-au îmbrățișat. Ciudat e că nu mi s-a părut nimic dubios în asta. Chiar credeam ce am zis. Fața tipului care cânta spunea mai multe povești despre India decât orice monument pe care l-aș fi putut vizita.

Și apoi s-a întâmplat un lucru dubios. M-au rugat să cânt și eu. Am zâmbit și am spus că nu am voce și că nu știu nicio melodie în engleză. Au zis că nu contează. Chiar nu conta. Eram într-un cub plin de fum din India și am început să cânt singura melodie pe care o știu. Nu era karaoke, ei nu înțelegeau și mie nu-mi păsa. Și am cântat „Ți-am luat un inel”. Prima parte care mi se pare extrem de faină. M-am încurcat de câteva ori dar era ok; era de ajuns să cânt. După câteva secunde cei 4 indieni au început să bată în masă în jurul căreia stăteam în ritmul vocii mele. A fost genial. Dacă întreaga mea venire în India s-ar rezuma doar la momentul acela atunci merită să mă confrunt cu cele 40 de grade și cu mizeria din unele locuri.

Și am plecat înainte să se piardă magia. Am luat o auto-ricsă până la hotel. Mi-au cerut 250 Rs. Am plătit 120 Rs., fericit că știa unde e hotelul. Nu avea uși dar avea un sistem audio foarte mișto. India e mereu surprinzătoare.