Sunt convins că am mai scris despre asta dar după 3 săptămâni în India începe să mă lovească nostalgia, așa că simt nevoia să scriu din nou. Mă întreb uneori dacă mi-e mai frică de singurătate sau de o stare constantă de bine.
Eram copil când am fugit pentru prima oară de o posibilă stare de bine. Tocmai descoperisem umbrele și trăiam o iubire frumoasă de copil de 16 ani. Mă speria faptul că sentimentele mele erau împărtășite și de ea. Până atunci nu iubisem decât de unul singur. Până să o sărut eram într-o stare de bine; nu eram fericit dar aveam visele și idealurile mele și întregul meu univers era condus de ceea ce se va întâmpla. M-am trezit în acea duminică dimineață transpirat, dându-mi seama că sunt aproape să fiu fericit. Trebuia să mă văd cu ea la ora două. Cu o zi înainte tremurasem în timp ce îi atingeam buzele și adormisem cu gândul la ea. O iubeam, dar oare aș fi putut risca să o las să mă ducă în locul în care visam de atât de mult timp că o să ajung la un moment dat?
Nu eram pregătit să ajung acolo, așa că nu am mers să mă întâlnesc cu ea. Părea mult mai sigur și mai indicat să mă plâng de singurătate și să mă consider victimă a universului pentru că nu îmi oferă o șansă reală la fericire. Eram copil, îmi plăcea să iubesc iubirea și nu aș fi lăsat pe nimeni sau nimic să-mi spulbere imaginea creată. Ați crede că între timp am mai crescut. Au trecut 10 ani de atunci dar și acum uneori îmi vine să fug în cealaltă direcție la gândul că nu o să mai pot scrie despre dezamăgirea de a te trezi lângă persoana nepotrivită.
Aș vrea să mă pot bucura pur și simplu de lucrurile care mi se oferă. Să nu mă gândesc prea mult la însemnătatea unor rânduri scrise de ea ci să mă bucur pur și simplu că îi este dor de mine; aș fi vrut să mă bucur de fiecare din tipele cu care am împărtășit măcar o atingere fără să mă întreb dacă o să fie sau nu mama copiilor mei; să mă bucur cu ignoranța de întreg universul care mi se pune la picioare. Nu mai trebuie decât să mă conving că există lucruri mai rele decât să fii fericit.
si totusi, cum reusesti sa nu mai fugi? cand afli secretul te rog impartaseste-mi-l si mie. 🙂
Hello,
nu stiu cum am dat de blogul tau, dar am inceput sa citesc fiecare post si acum nu ma pot opri si mai putin si trebuie sa inchid si sa plec, dar va fi greu sa ma despart de toate randurile.Nu stiu daca tot ce ai scris despre relatii sau prietene sunt din realitate sau sunt doar povesti, dar sunt multe lucruri care le-am intalnit in viata mea si in relatiile mele si in fiecare dintre ei, dar cred ca oricum asa e realitatea si asa e viata, cand ai nu vrei sau nu mai vrei si cand pierzi iti pare rau si ai vrea din nou.
De ce e totul asa de complicat?
Iti doresc un weekend minunat oriunde ai fi si orice ai face.
De ce e complicat? In principiu pentru ca ne place sa ne complicam. Am invatat ca lucrurile care conteaza nu sunt usor de obtinut asa ca speram ca daca ne complicam viata o sa obtinem ceva “care merita” obtinut.