Argentinul era pustiu. Lucru cel puțin ciudat dacă iei în considerare faptul că era primul weekend de primăvară. Cu câteva săptămâni înainte de-abia dacă mai găseai o masă liberă la terasă deși afară erau doar 6 grade. Cu toții stăteau în jurul arzătoarelor și se bucurau de o bere rece și ieftină. Acea lume pare să fi dispărut cu totul de pe fața pământului. Nu se mai simte nici măcar o adiere a acelor vremuri. Nea’ Vasile spală zeci de halbe dar nici urmă de cei care le-au băut.
Nu m-am plâns niciodată de prea multă singurătate așa că merg totuși la bar să-mi cumpăr o bere. Stau 5 minute fără să fiu întrebat ce doresc așa că mă fac că tușesc și spun: „O Azugă vă rog”. Din spatele tejghelei o privire uimită mă privește de parcă ar fi cel mai ciudat lucru să comanzi ceva de băut într-o bodegă la început de primăvară. Îmi primesc licoarea, mulțumesc și mă duc pe terasă la fel de pustie. Uitându-mă spre mesele goale mi-am dat seama că întreg Blănari-ul era ca și abandonat. Se vedea o singură tipă care făcea o poză cu telefonul. Primul instinct a fost să ies din cadru dar eram prea bucuros că nu eram singurul om de sub soarele Bucureștiului încât am zâmbit și am făcut cu mâna. Probabil că semănam cu un copil dintr-un cătun aflat în vârful muntelui care face cu mâna fiecărei mașini care trece pe ulițe o dată la câteva săptămâni. Nu-mi pasă. Nu eram singur.
Am clipit însă. După o miime de secundă mi-am deschis ochii și tipă a dispărut. A făcut fotografia și a plecat. Asta m-a întristat. Nu vroiam să o rog să-mi trimită și mie poza, să o pun într-unul din miile de foldere de pe discurile pline de praf și să uit de ea, dar ar fi fost liniștitor dacă aș mai fi văzut-o pentru câteva secunde. Am mai privit o dată în jur și apoi m-am așezat la una din zecile de mese aranjate ca într-un pluton de soldați obedienți și resemnați. Mersesem acolo ca să mă uit la necunoscuți dar se pare că eram nevoit să ascult neliniștitoarea liniște.
Rememorez toate acele clipe într-un bar din India. În mod normal gândacii care se plimbă pe sticlele de votcă m-ar neliništi dar, cel puțin acum, nu sunt singur cu halba de bere. Să lăsăm gândacii cu sticlele lor de alcool și să mă întorc la acea după-amiază de primăvară când eram singur cu o infinitate de mese în jurul meu. Zeci de minute am vegetat pur și simplu încercând să atrag măcar un sunet sau o adiere. Într-un final m-am resemnat cu gândul la faptul că restul oamenilor aveau lucruri mai bune de făcut decât să împărtășească povești cu un pahar de vin de doi lei.
În momentul în care am început să mă gândesc la mine au început să se audă voci. A început cu un banal „Eu nu mai beau, mă așteaptă femeia; crede că am fost să-mi caut de muncă!”. Uluit m-am uitat în direcția de unde venea discuția dar nu am văzut decât o altă masă goală înconjurată de zeci de mese la fel de pustii. Nici nu am avut timp să mă gândesc la ceea ce se întâmplă și am fost inundat de sute de povești și confesiuni. Eram în mijlocul Argentinului pe care îl știam și-l îndrăgeam, numai că nu era așa. În următoarele minute m-am uitat înfricoșat și uimit în jur încercând să găsesc sursa atâtor destine. Nu are sens să spun că, în continuare, eram singurul om de pe Blănari. (cu excepția lui nea’ Vasile care continua să spele muntele de halbe care devenise și mai mare). M-am pus la aproape fiecare masă încercând să obțin un „În Pula mea, nu vezi că e ocupat!” dar fără niciun succes. Destinele erau împărtășite în continuare, fără niciun semn că poveștile ar putea fi întrerupte.
Resemnat am luat o gură din berea răsuflată și am încercat să astup conducta de povești care mă acaparează. M-am concentrat asupra tipului inexistent din dreapta mea. Glasul lui se cerea auzit. Povestea lui dorea să evadeze din rândul zecilor de amintiri și revocări.
— O așteptam deja de 10 minute la Mac-ul de la Unirii. Știam că nu e un loc prea bun pentru o primă întâlnire dar eram convins că nu o pot rata indiferent de cât de multă lume era acolo. Mă liniștea și faptul că evitam o totală nebunie pentru că mi-a zis să ne vedem la 7 și 17. Mă gândeam că întârziații de ora 7 ar fi ajuns deja și entuziasmații de 7:30 sau 8 nu ar începe să ajungă încă. M-am trezit însă într-o mare de oameni cum nu vezi nici măcar la Victoriei, la metrou, la 6:30. Toată lumea aștepta pe cineva. Privirile tuturor se învârteau în căutarea cuiva cunoscut. Eu nu căutam pe nimeni. Așteptam să fiu găsit. Ea măcar știa cum arăt. Eu nu aveam nici măcar cea mai mică idee, dar mă așteptam să-mi dau seama în momentul în care ar fi apărut în fața mea.
Va urma