Pe Murakami l-am întâlnit într-un autobuz ce mergea din Londra spre Birmingham. Nu mă așteptam la prea multe de la acea călătorie așa că întâlnirea lui 1Q84 editat de Polirom mi-a adus zâmbetul pe buze. Era citit de o domniișoară drăguță. Am aflat că e chiar interesantă când s-a mutat pe bancheta de lângă mine. Așa mi-am descoperit ultima obsesie. Au trecut amândouă. Și obsesia pentru ea, și obsesia pentru el. Pentru Murakami a dispărut de-abia azi.
De ce? Pur și simplu. Așa cum a început. Am rugat-o pe fata cu cârlionți să-mi recomande ce să citesc în continuare. Mi-a recomandat. Apoi s-a supărat pe mine că am îndrăznit să fac asta. Am început să citesc a șasea mia pagină de Murakami. Nu m-a convins de la început dar mi-am zis că nu trebuie să mă opresc. NHK, pisicile, elefanții și gătitul mi-au fost alături atât de multe ore prin baruri pustii de Alții încât merită să îi dau o șansă. Și mi-am adus aminte că a deranjat-o faptul că am întrebat-o ce să citesc în continuare.
Eu îl vreau pe acel Murakami care mă transpune într-un alt loc. Nu îl vreau pe japonezul bătrân care îmi povestește de uciderea sunetului și de colecții de cranii. Nu e vina lui. Cum nu din cauza stilului său l-am descoperit în acel autobuz, tot nu din cauza felului de a scrie l-am aruncat pe raftul cu Paler și a lui peron. Eu pur și simplu nu înțeleg oamenii care te ghidează spre lumină în mijlocul unei păduri întunecate doar pentru că după ceva timp să îți arate degetul mijlociu când îi întrebi cât e ceasul.
Și totuși, eu ce o să mai citesc? Am la mine 800 de pagini de Murakami și „Un Asasin Îmi e Stăpân”. Va trebui să-l recitesc pe Salinger. Altă soluție nu am.