Nu știu voi cum sunteți dar mie mi-e uneori destul de greu să-mi dau seama dacă un lucru s-a întâmplat cu adevărat sau a fost doar un vis. Nu foarte des dar oricum s-a întâmplat de câteva ori. De obicei a fost doar un vis. Uneori însă anumite lucruri chiar s-au întâmplat. Aș vrea să vă povestesc despre o asemenea întâmplare (sau vis).
Într-o dimineață m-am trezit într-un pat cu baldachin. Da, cu baldachin. Eu, cel care în ultimii 25 de ani am dormit aproape 15 ani în același pat, cu arcuri, cu fratemiu, vreo 6 ani pe o saltea de o singură persoană și acum dorm pe o canapea de la Ikea pe care niciodată nu stă lenjeria cum trebuie. M-am trezit buimac fără să înțeleg nimic din ceea ce mi se întâmpla. Nu îmi mai aduceam aminte nimic din ceea ce se întâmplase cu o seară înainte. Nu aveam nici cea mai mică idee ce căutam în acea cameră insipidă cu un asemenea pat în mijlocul ei. Pereții, ușa, cele două tablouri cu apusuri deasupra oceanului nu îmi spuneau nimic. Totul părea a fi, în cel mai bun caz, decupat dintr-un pliant al unui spital de boli mintale. Patul însă era dintr-o total altă poveste.
Un cadru impunător făcut din lemn masiv de mesteacăn (nu mă întrebați de unde știu diferența dintre mesteacăn, fag, brad sau alun) cu stâlpi plini de reliefuri pe care nu le-am mai văzut decât în India acum ceva timp. Erau aceleași sculpturi ca și pe stâlpii de rezistență a Templului Soarelui din Jaipur. O serie de elefanți cu trompa ridicată și siluete umane îmbrățișate sub un soare cu 11 raze. Tot patul era învelit de mătase adusă din Damasc, cu imprimeuri predominant cu pisici. O infinitate de pisici de diverse culori, rase și mărimi. Aș putea spune că primul meu baldachin se depărta cât se poate de mult de cel în care stătea Șeherezada în timp ce povestea cele 1001 de întâmplări.
M-am ridicat buimac și am înconjurat patul plin de mistere. Totul era imaculat. Părea pustiu și nefolosit. Aveam senzația străină că sunt primul care a dormit vreodată în el. Nu exista nici cel mai mic fir de praf sau zgârietură. Tot cadrul părea proaspăt lustruit și lăcuit. Cu o singură excepție. Pe partea stângă a patului, în dreptul capului, exista o mică pată roșie. Nu cred că era mai mare decât un bob de mazăre, dar ea exista! Era singura dovadă de viață, în afară de mine, din toată încăperea. O pată roșie pe lemnul masiv.
Era sânge? Cerneală? Creion de colorat? Vopsea pentru ouă? Nu aveam nici cea mai mică idee dar era cu siguranță singurul sol al umanității din toți cei peste 50 de metri cubi de irealitate. Singurul lucru care ar fi putut să ascundă o poveste. O mică pată roșie pe un pat cu baldachin. Un țânțar zdrobit, o pată de sos de roșii, o picătură de sânge căzută dintr-un deget tăiat, lacrima unei domnișoare care plânge în roșu, mintea bolnavă a unui nebun care visează în roșu, un strop de Tămâioasă, o inimă punctuală, o bombă atomică într-o lume microscopică, o urmă de ruj salvată de o lavetă plină de Pronto… putea fi orice.
Am privit-o fascinat zeci de ani. Am creat mii de lumi în jurul petei roșii de pe patul cu baldachin. Sute de universuri în care eram Dumnezeu, mii de lumi în care eram servitorul care a ratat pata și a adormit în patul prințesei, zeci de scenarii în care eram răpit de canguri însemnați cu pete roșii, sute de povești de dragoste în care îmi primeam virginele pe care le meritam odată cu moartea, o sumedenie de istorisiri demne de manualul de istorie de clasa a 6-a, o mulțime de vise, împliniri și eșecuri.
Anii au trecut și m-am trezit aici fără să fiu în stare să spun mai mult decât că am văzut o pată roșie, cât un bob de mazăre, pe un pat cu baldachin.