Obișnuiesc să stau la un geam cu vedere spre Selari și să privesc oamenii. Fac asta de peste un an. De obicei nu sunt singur. În seara asta am stat singur și m-am uitat prea puțin la oameni. Mai mult am citit. De unul singur într-o încăpere plină de fum, de muzică dată la maxim și de oameni veniți să bea Skol la 5 lei sticla. M-am uitat însă și pe geam. La sutele de oameni care se plimbau grăbiți spre taxi, autobuz sau grupul de prieteni care îi așteptau cu metrul de bere în față.
De obicei mă uitam la tipele care treceau prin tranșee (între timp strada arată relativ decent) și îmi imaginam cum aș arăta peste zeci de ani lângă ea împingând același cărucior prin Carrefour. Unele dintre ele îmi păreau a fi potrivite pentru a juca rolul ăsta imposibil; pe marea majoritate însă le aruncam direct (cât de urât sună) în marele colț de ignoranță din mine. Îmi imaginam căruciorul plin cu porcării, zâmbetul ei la casă, degetele ei în mâna mea, sărutul pe frunte când ne băgăm în păr, pasiunea cu care facem dragoste pentru a 1653-a oară, setea cu care vaginul ei îmi soarbe fiecare picătură izvorâtă din mine. Mă imaginam într-o relație normală. Într-o căsătorie clișeică. Era totuși imposibil să duc vreun gând până la capăt.
Azi nu am făcut asta. Azi m-am uitat la cupluri. La puști de liceu care își intersectau piercing-urile din limbă, la copiii de facultate care își trăiau prima iubire liberă, la tinerii proaspăt căsătoriți care încă se hrănesc cu acel „DA”, la cupluri de 40 de ani care se sărută ca în tinerețe, la bătrâni care merg în tandem pentru că altfel nu știu cum să meargă, la oameni fericiți! Am început să fac asta pentru că mi-am adus aminte de clasica zicală: „it takes two to tango”. Nu îmi puteam imagina un cuplu idilic pentru că eram și eu parte din el. Eu nu știu decât să dansez break-dance. Dacă vreau să văd cupluri fericite trebuie să mă scot din ecuație. E ca și cum mi-aș imagina echipa națională câștigând campionatul mondial din 2018 cu mine în poartă. Nu mă uitam la ei cu invidie sau fiind convins că „If they Can, I Can!”, ci pur și simplu… dacă mergi în Africa în Safari e ok să te uiți și la girafe cum mănâncă frunzele din vârful copacilor chiar dacă tu ai rău de înălțime.
Faină postarea… un exerciţiu al privirii celorlalţi în timpul căruia te vezi şi pe tine.
(auzi, în general pe blogul tău se-ntâmplă chestii ciudate sau am doar eu impresia că văd imaginile de sus că se schimbă: 2 băieţei, apoi o fetiţă şi acum un robinet?!)
E un mic script de PHP care pune cate o poza random (dintr-un numar de 5) in Header 😉
ok, acu sunt muult mai liniştită 🙂
Cred ca ai rau de inaltimea la care te-ai ridica daca ai avea viata fara bere si fum (iluzii ale unei vieti boeme),alaturi de o femeie pe care sa o accepti asa cum e, nu o proiectie a femeii perfecte.Din tot ceea ce scri pe blog constat(printre randuri) ca ti-e frica sa te abandonezi unei vieti normale pentru ca normalitatea s-a devalorizat in lumea nebuna in care traim.Pentru asta trebuie sa crezi(in ceva,in cineva,in Dumnezeu ).Esti ca un copil care dupa ce a primit jucaria dorita ,vrea alta, pentru ca ceea te pasioneaza este jocul optinerii nu cel al pastrarii, care e mult mai dificil.