Blogul ăsta e dovadă clară că trăiesc extrem de mult în trecut. Nu am fost niciodată în stare să mă desprind de întâmplări de acum 10 ani, 5 ani sau câteva luni. Tot timpul am privit lucrul ăsta ca ceva extrem de firesc, că doar așa pot fi sincer cu mine. Suntem suma tuturor trecuturilor noastre, nu-i așa? Poate că așa e, dar îți dai seama că e ceva bolnav în asta în momentul în care consumi mult mai multă energie în încercarea de a retrăi un moment din trecut decât în crearea de amintiri noi. De obicei magia clipelor trecute stă doar în numărul de luni sau de ani care au trecut de la acea îmbrățișare sau sărut.
Zilele astea m-a lovit trecutul cu cea mai mare putere. Nu m-a lovit cu nostalgie sau amintiri umede, ci doar m-a făcut să-mi dau seama că lumea pe care am lăsat-o în urmă acum 7 ani a dispărut treptat și ar trebui să o îngrop și eu. Ar trebui să fiu în stare să-i pun o cruce și să mă întorc în fiecare an doar ca să pun lumânări proaspete la crucea de lemn și nicidecum să caut semne de viață.
Cu două zile înainte să mă urc în trenul care mă aduce acasă a sunat telefonul. Pe ecran apărea un nume pe care nu l-am mai văzut de zeci de luni; la celălalt capăt al neantului era o voce pe care nu am mai auzit-o de ani de zile. Pe vremuri era tot ce aș fi vrut să ascult ca să-mi fac ziua mai bună. Ce rost are să mai țin minte privirea ei încetoșată în dimineața în care am trezit-o cu ultimul album de Holograf (încă mai țin minte pasiunea mea pentru Sport Extrem)? Acum cu un zâmbet imens pe față nu am putut să o întreb decât dacă are un copil. Știam că între timp s-a căsătorit cu tipul de după mine și nu mai vroiam decât să o știu fericită. Acum chiar nu mai conta că am înnebunit în cele 3 luni în care am ținut-o de mână ca „Prietena mea” fără însă să o sărut. Sărutul care a venit într-un final după ce i-am spus că am înșelat-o (ce însemnătate diferită avea atunci această „expresie”) a dispărut de mult de pe buze. Acum vorbeam cu o cunoștință veche care are o viață total diferită față de a mea.
Acum stau singur la o masă dintr-o bombă în care Timișoreana costă 3 lei. Când am ajuns aici dimineața am fost șocat să o văd pe Adriana. A fost atât de ciudat să o salut și să-i cer o bere. Acum câțiva ani aș fi înlemnit cu gândul la dealul de deasupra orașului unde am simțit pentru prima oară furnicăturile dinainte primului sărut cu cineva care începe să-ți fie drag. Am sărutat-o emoționat și am strâns-o puternic în brațe în timp ce îmi admiram singurul univers pe care îl știam. Așa am început prima tentativă de relație. A durat o săptămână, prima săptămână de iubire neplatonică (gândindu-mă acum la acele momente ar fi definiția perfectă pentru o relație platonică dar atunci nu-mi puteam imagina mai multă apropiere decât un sărut și o îmbrățișare). Acum mă simțeam aiurea când i-am dat 5 lei și i-am mulțumit. Mi-a adus apoi 2 lei la masă și mi-a spus că ăsta e restul. I-am spus că nu e nevoie. A repetat că ăsta e restul. Am luat banii și m-am decis că la un moment dat orice fluturași trebuie uitați.
În prima zi în care am ajuns aici eram singur la o masă încercând să termin postul început pe tren. Am ridicat privirea din ecran și am văzut-o pe Irene. Un zâmbet mi-a apărut pe față. Ce diferență între zâmbetul de acum și atunci când am ridicat privirea din pământ acum mulți ani convins că și ea a văzut aceleași umbre ca și mine. S-a așezat lângă mine și a început în forță: „Peste o lună mă mărit!”. Nu știu de ce m-a șocat atât de mult asta. Am văzut-o ultima oară acum mai puțin de un an și era la fel ca și mine. Nu știu exact ce înseamnă asta dar oricum nu aș fi bănuit că peste câteva luni se va căsători. A simțit în privirea mea mirarea așa că a schimbat subiectul: „Încă mai țin minte cum am plâns ca o proastă două zile din cauza ta! Mai ții minte?”. Da, pauza dinainte de Latină în care i-am dat a treia scrisoare. Nu a mai așteptat, ca până atunci, să o citim împreună. A intrat în clasă și a citit-o. După câteva minute a ieșit plângând. Îi spuneam că atunci când am cunoscut-o eram cu Adriana. Între timp mă despărțisem de ea și oricum nici măcar nu mă sărutasem cu Irene. Atunci asta conta mult. Acum ne culcăm cu cele mai bune prietene ale iubitelor noastre și ni se pare cel mai normal lucru. Atunci ea a plâns două zile pentru că deși sărutasem pe cineva cu o zi înainte am oprit-o să o întreb cât e ceasul. M-am considerat cel mai mare nemernic pentru că am scris două scrisori în aceeași zi.
Adineauri am mers să-mi iau bilet spre noul meu Univers. Mă întorceam de la gară când m-a oprit o bătrânică îmbrăcată în negru să mă întrebe: „Băiete, știi unde e mortul?”. M-am oprit mirat și i-am zis „Nu știu unde e mortul”. „Deci nu ești de pe aici!”
Da, nu sunt de pe aici. Dar totuși, unde e mortul? Oare e chiar locul ăsta și sunt ultimul care nu și-a dat seama și caut în continuare cu disperare semne de viață?
nenea… nu stiu ce sa zic. well, barbatii nu prea fac asta, dar poftim: >:D<
E mare momentul in care incetezi sa mai traiesti in trecut. E mare, te schimba si te lasa cu un nod in gat dupa aia. Si chiar cand esti convins ca traiesti prezentul si e bine, din cand in cand iti amintesti cine erai si cum erai acum o mie de lumi si ti-e un pic dor. Doar ca de data asta stii ca maine o sa iti fie bine in prezent, te culci si-astepti sa-ti treaca.