Niciodată nu am fost în stare să renunț. Nu mă refer aici neapărat la Mimi, păpușa pe care o țin în continuare sub pat deși nu mai am 11 ani de ceva timp, sau la bagajul pe care continui să-l port cu mine din gară-n gară deși sunt convins că dacă ar fi să caut ceva util în el nu aș găsi decât cel mult o pereche de șosete roase în călcâi. Vorbesc de lucruri mai simple. Vorbesc de faptul că odată ce am ajuns să-mi formez o idee/obsesie/gând în legătură cu ceva/cineva nu pot să nu îmi împart nebunia cu ceilalți.
Stăteam cu mailul în față și nu eram în stare să apăs pe discard. Știam că o persoană care îmi este foarte dragă va suferi datorită lui dar nu am putut să nu dau send. Cel mai trist e că nici măcar eu nu credeam în ceea ce scrisesem. Era însă păcat să irosesc momentele de răutate maximă, nervii consumați și aberațiile debitate. Eu nu sunt sincer. Sunt mai mult decât atât. Sunt naturalist. Spun lucruri pe care nu le cred doar pentru că la un moment dat mi-au trecut prin minte.
Nu cred că ești iubirea vieții mele dar doar pentru că am avut senzația că ai văzut și tu aceleași umbre ca și mine te cer în căsătorie. Nu cred că ești o pacoste și nu regret că te-am cunoscut dar asta am simțit în momentul în care ai scos televizorul din priză în timpul meciului. Nu te urăsc dar pur și simplu nu sunt pregătit să fiu fericit. Nu, nu mi-ai distrus viața dar nu eram dispus să tremur din nou ca un pustan de 14 ani. Te iubeam cu toți porii dar nu puteam să nu mă culc cu pustoaice din club din simplu motiv că la un moment dat am simțit un început de erecție când i-am simțit fundul atingându-mi pelvisul.
Nu sunt în stare să dau discard la nimic chiar dacă sunt conștient că ar fi cel mai bun lucru. Sunt construit din toate micile mele obsesii și toți piticii care îmi sar pe creier și îmi împung nervii cu furcile încinse în flăcări.
Mă definesc toți oamenii dragi mie pe care i-am rănit la un moment dat.