Cristea pe tocuri

Surprinzător s-a întors. Își luase și ea o bere. Cică vroia să mă înțeleagă mai bine. Ce e de înțeles?
— Și care ziceai că e cea mai mare problemă a ta?
— Nu putem să vorbim despre altceva? Oamenii normali când au o bere în față vorbesc despre evoluția Stelei în fața celor din Târgu Mureș, despre recensământ, despre cea mai intimă întâlnire cu Dumnezeu. De fapt cred că asta e cea mai mare problemă a mea: vorbesc prea mult despre problemele mele. Îmi place să mă plâng. Orice căcat îl iau ca o mare tragedie. De ce nu vrei să-ți povestesc de aventurile lui Kafka? De ce nu vrei să știi de ce Adobe vrea să omoare Flash-ul de pe mobile? Discuții perfect valabile pentru o Azugă.

Mi-a zâmbit și mi-a întins berea să dăm noroc fără să zică nimic. M-am simțit obligat să-mi continui monologul.

— Cred că cea mai mare problemă a mea e faptul că nu am probleme. Că simt nevoia să mi le inventez. Simt că trăiesc degeaba dacă nu am de ce să mă plâng. Ieri eram la aceeași masă cu o prietenă și mă plângeam că soarta își bate joc de mine. De ce spuneam asta? Ai crede că m-aș fi plâns că am fost dat afară sau că am leucemie sau lucruri de astea de care se plânge lumea. Nu, eu mă plângeam de distribuție. Ce om sănătos la cap se plânge de distribuție? Dacă aș avea mașina ai putea crede măcar că mi s-a stricat distribuția de la mașină (am auzit că mașinile au așa ceva dar sincer nu știu la ce e bună). Nu, făceam o imensă dramă din faptul că fie primesc prea mult fie prea puțin. Și da, mă refeream la tipe. Soarta își bate joc de mine: fie îmi oferă prea multe opțiuni și nu știu ce să aleg fie niciuna. Atunci când am prea multe opțiuni până investighez fiecare posibilitate ele dispar. În fine. Sunt varză.

Același zâmbet imposibil, de nepătruns, pe care pur și simplu nu reușeam să-l înțeleg. De data asta ea a întrerupt momentul prelungit de tăcere:
— Știi, cineva a spus la un moment dat că atunci când oamenii sunt împușcați, sângerează! Sângerezi?
— Nu știu dacă a spus-o cineva dar o spun eu: când dai cu capul într-un geam, te tai!
— Apropo de asta, pentru un om care fuge de singurătate stai cam mult singur!
— Dacă aș porni acum pe jos până la Budapesta nu ar însemna că am și ajuns.
— Da, dar nici aici nu ai fi.
— Dar aș fi liber. Vreau să fiu liber.
— Nu, vrei să te simți liber. Oamenii au început să fie fericiți în momentul în care au construit garduri. Avem nevoie de garduri ca să putem fi fericiți.

Așa a venit și momentul meu de liniște. Urăsc să dau dreptate cuiva, cu atât mai mult Tatianei.
— Poate că ai dreptate. Nu e vorba doar de garduri sau ziduri. Nu cred că am o problemă cu asta. Problema mea e că dacă văd o tipă care vrea să fie salvată (niciodată nu am încercat să aflu de ce vor tipele să fie salvate dar majoritatea îl așteaptă pe prințul pe cal alb) sar să le salvez.
— Nu le poți salva pe toate.
— Știu, dar eu trebuie să încerc! Trebuie să le fac fericite pe toate!
— Vrei să spui că încercând să faci asta nu ai cum să reușești cu toate pentru că mereu va fi o altă tipă care merită să fie făcută fericită. Pot să fiu sinceră?
— E prea târziu să spun nu…
— Cred că ți-am mai zis asta: ești un mare laș. Ești ca miile de oameni care merg la toridă și sunt convinși că și ei ar omorî taurul dacă ar fi în locul toreadorului. Dar nu intră niciodată în arenă. Așa și tu: ești convins că dacă te-ai focusa pe o singură tipă ai putea să o faci fericită. Dar nu o faci. Ți-e frică. Te temi că totuși nu vei reuși. Așa, e simplu. Îți construiești o poveste frumoasă cu soarta care își bate joc de tine și îți oferă prea multe tipe de salvat și săracului de tine îi e greu să se decidă. Micul erou e copleșit. Hai să îți plângem de milă.
— Da, ai dreptate. Costea nu are ce să caute la Steaua. Din cauza lui a retrogradat Craiova.
— Florin? Sau frasu’?
— Ambii. Ar trebui să joace în C. Nu au talent și gata.
— Bine că Tănase are.
— Ce vrei, nu e Ronaldo dar se chinuie.
— Important e că a început DNA-ul să-și facă treaba.
— Da, niciodată nu știu dacă nu sunt convins că cea lângă care mă trezesc e „The 100% Girl”. Dacă merit mai mult?
— Nici eu nu știu dimineața. Dacă totuși tocurile pantofilor pe care vreau să îi port sunt prea înalte? Nu vreau să fiu cea mai înaltă persoană din sală.
— Da, și eu mă întreb mereu dacă merit mai mult decât mi se oferă.
— Și niciodată nu știu cum să-mi asortez geanta cu cerceii. Tu ce crezi? Dacă port cercei care atârnă ar trebui să port o geantă ecologică din bumbac? Așa am citit în Tabu săptămâna trecută.
— Și eu fug de relații.
— Dar asta te plângi că vrei?
— Da, asta vreau: niște pantofi pe care să îi pot folosi și la birou și în club.