„The reason I write
is to make something
as beautiful as you are
When I’m with you
I want to be the kind of hero
I wanted to be
when I was seven years old
a perfect man
who kills”
Leonard Cohen, The reason I write
E ușor să faci dragoste cu o foaie goală. Să îi povestești într-un mail de 2 ecrane cum o vei iubi când se întoarce în țară, cum o vei îmbrățișa la aeroport și o vei îneca în sărutări acasă. E mult prea ușor să faci asta.
Când scrii nu contează dacă ești după trei sau cinci beri, dacă ai fumat ca un turc sau tocmai te-ai trezit transpirat după un coșmar. Când încerci să faci dragoste cu ea contează toate astea. Contează că te împiedici în proprii pantaloni, că puți a tutun și alcool, că tot corpul ți-e slinos.
Acum aproape 10 ani ne scriam scrisori lungi pe care le citeam împreună pe dealurile Bucovinei. Zeci de rânduri în care îi spuneam cât de mult o iubeam. Și o iubeam. Iubeam persoana care o să citească rândurile acelea. I-o arătam? În afara de niște urme de cerneală? Aș vrea să spun că da. Ne iubeam prin scrisori și ne căutam apoi cuvintele în privirea celuilalt.
Acum ceva timp îi scriam unei iubiri pe care nu o văzusem niciodată: „Pe mine mă vei lăsa să-ți intru în suflet? Sper că nu-ți vei pune grătar la suflet… să nu te temi, nu voi intra cu un cuțin la tine în suflet. Primește-mă te rog… să nu-ți fie frică de străini, nu te teme de mine.” Am întâlnit-o în final. Ce s-a întâmplat? M-am speriat de faptul că cea care îmi răspundea la scrisori avea carne și oase, respira și trăia. Și am fugit.
E ușor să te iubesc în fața tastaturii. Nu ai coșuri, nu îmi povestești despre orele de Geografie din liceu sau despre colegii insuportabili de la birou, nu ai cute pe fund, nu ești ironică la adresa glumelor mele proaste, nu te dor picioarele când eu de-abia am început să simt muzica…
Eu te iubesc virtual, nu atunci când mă rogi să duc coșul de gunoi.