Am admirat-o săptămâni întregi în timp ce ne bucuram amândoi de pauza de țigară. Separat. Eram pur și simplu fascinat de trăsăturile ei exotice, de tenul ei măsliniu, părul brunet cârlionțat și de ochii căprui (banali în mod normal). Coboram de la nouă sperând că va fi și ea în jurul unui coș de gunoi. Aveam norocul ăsta de maximum două ori pe zi. Mai ales la ora 12. Era deja un ritual. Coboram la 11:58 și la 12:02 apărea și ea să-și fumeze țigara înainte de masă. Știam că ea nu mă observa. Colegii mei se bucurau de formele tipelor de la bancă, expuse de cele 30 de grade de afară, și eu încercam să nu mă pierd în zâmbetul ei trist.
La un moment dat m-am hotărât să mă las de fumat. Mă oprea un singur lucru. Ea. Știam că șansele să o mai văd ar fi scăzut dramatic. Există o singură soluție: să trec peste timiditatea moștenită de la Gheorghiță și să ies să-mi înfrunt obsesiile. „- Bună, eu sunt Gelu”. „L” […] […]
Câteva țigări fumate împreună, schimb de linkuri și poezii, „Add as Friend”, „L accepted your friend request”.
Ea a plecat din clădire, mi-a refuzat invitațiile la bere și am rămas „prieteni” pe Facebook.
„Intențiile senzuale” au dispărut de mult. Au trecut secole de când nu am mai coborât la o țigară doar pentru a vedea ce rochii îndrăznețe mai poartă. Mă gândesc la poeziile ei cu un zâmbet pe față, dar cam atât. Până azi. Un link postat pe acest „instrument al dezumanizării”.
Nu știu de ce, nu știu cum și nu știu de ce acum dar micul pasaj din Nabokov a acționat ca o cheie. Cheia unui seif făcut din pereți groși de plumb care era menit să nu fie deschis niciodată.
Ce se ascunde în el? Două zile. Și atât.
Când și unde l-am închis? Acum mult timp într-un compartiment jegos al unui tren care pleca dintr-o gară depărtată de București.
De ce? Pentru că am privit fericirea în ochi și știam că nu există decât două opțiuni: fie mă resemnez și o îmbrățișez, fie fug și uit. Am ales varianta cea mai simplă: să fug, să construiesc un seif cu pereți groși din plumb și să arunc acolo toate amintirile, sentimentele de împlinire și orice plan de viitor care s-ar fi putut construi în jurul unei iubiri adevărate.
Am reușit? Da. Am șters totul cu buretele în momentul în care am aruncat cheia. Eram după 10 minute, în care am strâns și am aruncat tot în cutia de plumb, total gol. Am pus chiar un pariu în ce direcție merge trenul. Eram convins că merg cu fața. Am pierdut. Mergeam cu spatele.
A meritat? N-o să știu niciodată. Acum cu ușa seifului desfăcută nu pot să zic decât că viața mea ar fi fost alta. Și a ei. Cu siguranță dacă nu aș fi fugit de fericire nu ar mai fi existat imensitatea de plumb, nu aș mai fi vorbit la telefon cu Dianina acum 5 ani, nu aș mai fi fumat în fața clădirii, nu aș mai fi întâlnit-o pe L, nu aș mai fi desfăcut seiful în care se afla o mică sferă de fericire și iubire pură omogenizate de pasiunea unui copil pentru îmbrățișări.
Ar fi mers? Nu știu dacă știți povestea gemului de căpșuni care apare în „Eseuri de Îndrăgostit”. Credeam că cei doi îndrăgostiți se ceartă din cauza nenorocitului de gem pentru că le este frică de cât de aproape au ajuns de perfecțiune. De fapt cred că e invers. Ne dorim să fie perfect. Ne dorim ca o noapte pasională să se termine cu gemul potrivit pe masă. El nu se află niciodată la 500 de kilometri, într-un frigider de la etajul 5 din Regie.
Regret? Nu!
Ce ciudat, dupa toata aceasta pledoarie frumoasa, inchei cu un “Nu”.
Cred ca mai mult incerci sa te convingi pe tine ca nu regreti.
da, si eu cred ca, de fapt, regreti (asa cum regretam cu totii diverse momente din vremurile bune, de exemplu).
dar partea buna e ca data viitoare poti sa schimbi asta. inca mai ai timp sa-ti permiti schimbari.
ne-aruncaaaam cu capul inainteeeeee!