Argentin

Acum 11 ani am participat la un concurs de eseuri în engleză cu tema „România”. Atât, nimic mai mult. Concursul era jurizat de o jurnalistă de la New York Times. Engleza mea e de baltă acum, imaginați-vă cum era când aveam 13 ani. Majoritatea colegilor mei au scris despre comunism, despre sistemul de sănătate, despre sistemul de învățământ, despre revoluție… eu am scris despre casa bunicii. De ce? Pentru că pentru mine atunci România însemna locuri. Locuri dragi mie. Casa bunicii, și tot ce o înconjura, îmi era cel mai drag loc. Era oaza mea de liniște în care stăteam singur ore întregi în vârful parului înalt de 10 metri deși avea o tulpină de doar 20 de centimetri, era locul în care mă jucam cu sumedenia de veri, unde poveștile începeau, unde era atât de ușor să visez (scufundat într-o iesle cu fân). Am scris despre grădina de câteva hectare, de „casa cea mare”, de cum mi-am rupt mâna în două locuri după ce am sărit de pe masa din bucătăria de vară, despre cum mi-am tăiat degetul la abric… Am câștigat concursul…

Acum câteva zile eram la Argentin și m-a întrebat o pustoaică: „Tu de ce nu pleci din România?”. „De asta, din cauza Argentinului…”. Știu, poate părea o mare prostie dar a ajuns ca bomba asta din centrul Bucureștiului să însemne pentru mine România. E locul unde se adună oameni cu venituri de la 200 de Ron pe lună la câteva mii de Euro pe lună, e locul în care lumea o înjură pe Steaua dar și locul în care lumea vorbește ore întregi despre conceptul de fericire în timp ce savurează o Azugă. M-au fascinat la început mesele și scaunele de plastic inscripționate cu Timișoreana (din păcate au fost schimbate…) și berea începând de la 3 lei. Am aflat surprins la un moment dat și adresa: Blănari 11. Am luat-o ca un semn. Prima oară când mi-am dat seama că e mai mult decât o terasă a fost momentul în care aflat pentru câteva momente singur la masă a început cineva în spatele meu să cânte „Nebun de Alb”. Era săptămâna în care eram obsedat de Emeric Imre. E ca și cum cineva ți-ar oferi o îmbrățișare exact în momentul în care ai nevoie.

Veneam aici, acum scriu de la Argentin, după ce ieșeam de la BCU. E singurul loc în care mă simt ok doar eu cu mine, în care nu mă simt aiurea, în care nu mă simt singur deși nu mai e nimeni la masă. Veneam cu laptopul, ca și acum, încercând să mai scriu ceva, încercând să descopăr oameni faini, de la distanță, să mă bucur de gălăgia din jur. Așa am cunoscut câțiva oameni faini, povești pornite de la un zâmbet schimbat din spatele berii, aici am construit povești stropite cu multă bere, aici m-am spovedit de zeci de ori și am auzit zeci de spovedanii. Bodega asta ascunde multe povești. Nu trebuie decât să ai urechi să auzi, să asculți oamenii din spatele sticlei de Sănuță, speranțele din halba de vin cumpărată cu 4 lei.

De exemplu acum (e foarte goală terasa), în dreapta mea o copilă îl întreabă pe un puști: „Tu când faci 15 ani?”. „Mai e…”. Sunt niște pustani care vorbesc între ei în Germană deși e evident că toți vorbesc și română. Aș fi vrut și eu un loc ca ăsta în care să-mi beau berea la vârsta lor. Acum 2 secunde am început să ascult pentru prima oară manele la Argentin. Un domn de 60 de ani, singur cu o halbă de Timișoreana a început să asculte la telefon în fața mea, moment în care am schimbat un zâmbet cu cele două tipe de la masa din stânga. Asta nu schimbă nimic. Argentin e România. E un fel de Vamă. Lumea vine și se simte bine. Nu contează ceilalți. Omul simte muzica, a trecut de mult de momentul în care să-i pese de ce cred cei din jur. Nu îl judec (a trecut pe populară). Lângă masa de lângă el s-a pus un tip cu o chitară. A închis muzica de la telefon.

Aici au început câteva din puținele drame existențialiste cu care m-am confruntat până acum în București. Tot aici însă am venit și să mă redescopăr după ce s-au încheiat. Ăsta e primul loc pe care îl arăt din București oamenilor care îmi cer să le arăt orașul. Nu am mers cu ei la Carul cu Bere sau la alt restaurant cu specific românesc. Eu când plec afară vreau să aflu despre prezent, nu despre trecut. Ăsta e prezentul. Sunt toți bătrânii singuri la masă, toți „roackerii” pletoși veniți să bea Azugă la 3 lei, toți pustanii veniți pentru că nu îi întreabă nimeni nimic când își cumpără bere sau vodcă, sunt pustoaicele venite aici să fie singure în mijlocul nebuniei.

A venit seara. Au trecut 4 ore de când am început să scriu postul ăsta. Argentin a devenit un loc agitat. Oamenii la care țin au apărut. Se vorbește despre reîncarnare, despre iubire, despre microprocesoare, despre legi adoptate în grabă… și cineva în spate cântă la o chitară învechită un cântec vechi despre iubiri pierdute… Pe masa mea îmi zâmbește un ursulet… ăsta e Argentin, o colecție de oameni dubioși care merită să fie ascultați, o mulțime de Gelu, o mulțime de Gheorghe, o adunătură de oameni al dracului de normali. Argentin e muzica din urechi, ursuletul de pluș din priviri, ochii din suflet… Vrei să simți România? Hai și tu în Argentin. Blănari 11.