Umbreluta

Acum 9 ani îi scriam unei bune prietene:

Nu mai pot vedea, de la geamul la care stau și scriu, copacul care îmi dă speranță, inspirație, credință… e un copac de pe un deal, un copac mare în formă de umbrelă. Îl pot vedea și de la bunicii mei, dintr-un sat aflat la 15km. Nu l-am atins niciodată, reprezintă luminiță de la capătul tunelului. În câteva ore aș putea ajunge la el dar vreau să-și păstreze pentru mine această aură de mister, de perfecțiune a naturii.

Într-un final, într-o dimineață, m-a luat Cineva de mână și m-a dus acolo. Drumul până acolo a fost fascinant, dealuri înverzite pline cu flori de primăvară, șuvițele ei blonde strălucind în soare, promisiunea primului sărut adevărat, emoția ieșirii din tunel. Într-un final am ajuns legat de mâna ei în vârful dealului. Umbreluta mă aștepta acolo. Umbreluta ne aștepta pe amândoi. Imaginea neclară pe care mi-am construit-o în jurul ei urma să prindă contur. Acel loc fascinant urma să se transforme într-un măr sălbatic, mic, putregăit și mâncat de viermi. Cu toate astea era cu mult mai special decât miile de brazi impunători aflați la câțiva metri, era o parte din mine, reprezenta multe din speranțele mele. Și l-am atins. Am luat o bucată din el ca să-l am aproape că dintr-o dată nu era de ajuns să-l văd de la câțiva kilometri. Imaginează-ți că te uiți la speranțele tale cum sunt găurite de viermi.

Am mai urcat o singură dată dealul acela, singur, în unul din multele mele momente în care îmi lipseau buzele ei subțiri, părul blond, scrisorile… Ajuns la Umbreluta mi-am dat seama de ce m-am despărțit de ea: nu era din cauza faptului că nu vroiam să ratez ultima etapă din Turul Italiei (explicația oficială) sau că mă deranjau glumele ei copilărești. Nu puteam să iubesc un lucru concret, ceva palpabil. Îmi plăcea ideea de „acoperișul lumii” mult mai mult decât să fiu acolo efectiv. „Copacul mare” nu era decât un copăcel dacă stăteai lângă el, Irina nu era decât „prietena mea” înainte, acum era mai mult…