Aseară am redescoperit un blog pe care nu-l mai citisem de mult. Ultimul post conținea un citat care mi s-a părut genial:
„Sunt maratonistul care a înconjurat lumea ca să-și ducă o scrisoare lui însuși și care, acum că s-a găsit, nu mai e același.” (J.L. Peixoto)
L-am citit și l-am recitit, aducându-mi aminte de Alchimistul lui Coelho, din care mai țin minte doar finalul. Flăcăul se întoarce în locul în care a avut primul vis și găsește acolo comoara (nu bag mâna în foc de cât de coerente sunt amintirile mele). Când l-am citit acum 7 ani am început să râd. Acum… mă gândesc la visurile mele din ultimele săptămâni, la gândul de a pleca pentru câteva săptămâni în Vietnam/Indonezia/China/Etiopia. Oare o să regăsesc ce simt că am început să pierd? Poate ar trebui ca înainte să o iau la fugă să mă gândesc că tot pe mine o să mă găsesc când mă întorc.
Sunt
Dacă pleci să găsești ce simți că ai început să pierzi, n-o să. Dacă pleci cu orice alt motiv, ia-ți bilet acum.
Nu o sa ne regasim niciodata daca ne cautam asa de mult. Cand o sa reusim sa nu mai cautam, sa zicem stop, poate, o sa ne dam seama cu adevarat cine suntem. Nu ne trebuie sa vedem toata lumea in lung si in lat ca sa ne regasim. Nu am pierdut nimic. Noi suntem noi.