Nu cred că mă mai ții minte. Milioane de ani au trecut de atunci, mii de glaciațiuni au fost pe pământ dar am reușit de fiecare dată să renaștem din cenușa propriei ignoranțe. Cu toate astea în fiecare dimineață în care mă trezesc și mă întreb unde sunt îmi aduc aminte de dimineața de Crăciun în care trezit buimac am dat cu ochii de tine. Există Crăciun și atunci deși în momentul ăsta aș putea jura că Iisus s-a născut undeva între dimineața în care am ridicat argintii de jos și seara în care privirea mi-a rămas țintită pe corbul ce plana deasupra hoitului descompus. Cârliontii îți alunecau pe spate în timp ce tu îmi alunecai în adâncuri. Ai ajuns atât de adânc încât trebuia să te scot înainte să-mi penetrezi artera responsabilă cu simțitul.
Am ajuns în biserica luminată de lumânările credincioșilor și mi-am aprins și eu o lumânare punându-mi o singură dorință: să-mi găsesc „marea iubire”. Miezul nopții m-a prins cu ochii la artificiile care anuntau noul an și cu buzele pe gura ta trandafirie. Credeam că a sosit momentul să cred în înălțare, în șarpe și-n mărul cunoașterii. Credeam că ești exact bucată de puzzle de care aveam nevoie pentru că celelalte mii de bucăți cu forme neregulate să capete un sens. Te-am atins cu atât de multă sete în seara aceea magică, respiram cu atât de mult nesăț aerul expirat de plămânii tăi încât credeam că nu mai am nevoie de apă, de aer sau de rațiune.
Ne-am văzut rar. Treceau secole până când mă jucam din nou cu părul tău brunet. Se luptau și se pierdeau războaie până te țineam în brațe, mă converteam cu foame la zeci de religii păgâne în căutarea de sensuri. Într-un final veneai. Ne întâlneam în mijlocul câmpului plin de cadavrele bolnavilor de ciumă, ne uitam după umbrele celor morți și inventam povești despre evoluția pestei prin organismul nenorociților. Știam că noi suntem imuni la tot ce poartă un nume.
Ai dus la una din primele revoluții. Stăteam în dulapul pe care stătea sprijinit trecutul tău și încercam să nu respir. Mă chinuiam să nu fac nici cel mai mic zgomot de frică să nu fiu descoperit și să trebuiască să-ți confrunt trecutul. Îmi placea sa cred ca eu îti sunt Prezentul și că nu mai ai nevoie de nimic. Ar fi fost interesantă o confruntare între un „prezent” în chiloți și un trecut violent. Las. Am renunțat la tot ce-aș fi putut pierde și-am ieșit într-un final cu-n tremurat în oase. M-am dezis de tot ce-ar fi putut să mă dea de gol. Tu mi-ai zâmbit și ai continuat să ronțăi bomboane.
A mai durat un secol. Numărăm anii din doi în doi. Ai spus că nu ne știm și că nu mai are sens. Mi-ai făcut cadou o colecție de biți, ai întors spatele și ai plecat. Eu am ajuns la 0. Au trecut milioane de ani de atunci. Ce s-a întâmplat apoi? Am supravietuit si eu miilor de glaciatiuni renascând din cenușa propriei ignoranțe.
Tu, ce zici, ce mai faci?
cât de alte multe sensuri şi culori capătă ultima frază, de altfel atât de plată, în contextul ăsta… 🙂
Daca ai fi renuntat la formularea cu ejaculatul pe sani – pe care o folosesti probabil o data la 2-3 texte de genul asta (si-ai reusit in felul asta s-o descarci de sensuri si s-o asezi intr-o banalitate repetitiva si enervanta) – ar fi fost super misto 🙂
Andreea, cred ca e printre primele dati cand am avut o revelatie cand am citit un comentariu. Mersi!! (cand am inceput sa-l scriu vroiam sa transmit alt mesaj…)
Ai potential, dar trebuie sa iti mai rafinezi putin stilul. Folosesti niste clisee care deranjeaza, de exemplu “gura ta trandafirie”
Glad I could help 🙂
Bine zice Andreea.
Servus.