Același tren. Altă cutie de bere. Alți colegi de compartiment (îmi pare rău că nu am reușit să termin de povestit ce mi s-a întâmplat în tren ultima oară când am mers acasă). Nu îmi plac oamenii ca mine, pseudo-intelectualii care nu încep conversații în tren, cei care „nu fac parte” din acest grup de „Dorei”, țărani, căpșunari și țigani. Fetele lor nu spun nimic. În fața mea un cuplu care mă întristează. Mă văd în el, le văd pe ele în ea. Nu văd nicio urmă de pasiune, romantismul a coborât la Ploiești… Probabil că sunt amândoi în anul I, după cât de bine arată legitimația, împreună din clasa a 10-a… Acum „savurează” fiecare câte o carte de la Adevărul (Cotidianul is so „old fashion”) și și-au spus 3 cuvinte în 3 ore…
Mă apropii de casă (Bacău) și începe să ningă, încep să-mi dau seama că nimic din ce am scris mai sus probabil nu e adevărat și îmi dau seama cât de superficial am ajuns și cum nimic din cele scrise nu contează. El a coborât, ea a rămas și s-a uitat pe geam cu tristețea omului care nu-și mai vede persoana iubită timp de o săptămână. Privirea pe care o are și acum țintită pe geam nu ascunde posesivitate, nu e plină de orgoliu și cu siguranță îi vrea binele omulețului cu care vorbea în șoaptă.
Mic și mărunt mă întreb cine sunt eu că simt nevoia să judec?
Me, wondering just the same.
Insa cred ca ai nevoie de un eveniment care sa te “raceasca” atat de tare, incat sa nu iti mai vina in minte gandurile astea, ci sa te afunzi in cartea la care ai inceput sa scrii, sau il filmul la care vrei sa te uiti in continuare.
Mind tricks.