Eroilor. Ea coboară. Eu ii iau locul. Lângă mine se așează doi tineri politehniști. Ea mă salută de pe peron. Ei în extaz. „Uite ba… ne salută!!!”. Ea transmite și un sărut virtual. „Uite ma…” si salută și tipul de lângă mine. Mă întorc serios: „Eu nu cred!”. Se uită la mine, se uită la ea și își cere scuze. Eu zâmbesc. Doamna din față pornește într-un râs isteric.
citisem primele propozitii si m-am gandit ca era vorba tot de o “ea” oarecare si ma pregateam sa obiectez.
oricum, vad ca nu prea te inghesui sa mai raspunzi la comentarii…
aşa-i cu scriitorii ăştia, sunt misterioşi 😛
Mihai, nu inteleg. 🙂 Am raspuns de fiecare data cand am crezut ca e ceva de raspuns… cred… 🙂 Si da, nu e vb de o “ea” oarecare 😉