Ce zi de toamnă. Acum e doar o zi posomorâtă. Ieri a fost însă mult mai mult decât atât… a fost o zi în care te-ai fi așteptat ca toate lucrurile rele să ți se întâmple. În care nu te-ai fi mirat dacă ți s-ar fi întâmplat cea mai mare nenorocire. Pentru mine nu a fost decât o continuă așteptare în stația lui 41. Dimineața 40 de minute în ploaie. Seara 20. Ploaia era mai subțire. Atât doar… sunt puțin dezamăgit, mă așteptam la mai multe de la acea zi. Poate și-a dat seama și toamna că e 22.
Acum ceva timp într-o zi de vară în care ploua fără oprire am lăsat o domnișoară să meargă prin ploaie până la metrou… Atunci am luat-o ca o dovadă a faptului că îmi dau și eu seama că „nu e greu să cucerești pe cineva(mai ales când ai o umbrelă în mijlocul furtunii), ci mai greu e după”. Lucrurile cred că stăteau însă altfel: îmi era frică de ce se va întâmpla după ce îi voi ține umbrela.
Aseară o situație asemănătoare: o roșcată cu ochi verzi în același 601 ca și mine. O ploaie de toamnă mai intensă ca niciodată zilele astea. Coborâm amândoi, ea chinuindu-se cu o geantă prea mare pentru ea. Mi-am dat seama că nu are de ce să-mi fie frică așa că i-am dus umbrela deasupra capului și i-am zâmbit: „Pot să-ți țin să nu te ploaie?”. Puțin surprinsă mi-a mulțumit. Am rugat-o să mă lase să o ajut cu geanta dar nu a vrut, așa că am lăsat-o să se descurce. Am condus-o până în fața căminului ei unde urma să se chinuie cu ea până la 4. Ne-am zis pa, ea mulțumindu-mi din nou și am mers să mă întâlnesc la o bere cu o persoană pe care acum doi ani o veneram, care acum un an m-ar fi făcut să tremur dacă o vedeam și care acum… îmi aduce amintiri frumoase. Ne-am schimbat, ne schimbăm, iubim altfel, gândim altfel, avem alte nevoi.
E trist Bucureștiul în astfel de zile. E atât de gri și posomorât. Poate e doar o favoare pe care o face și el verii.