Sinceritate?

Nu zău.

Acum ceva timp eram cu cineva care mi-a zis că dacă o voi înșela ne vom despărți în clipa următoare dar că ar vrea că indiferent ce se întâmplă să fiu sincer cu ea. Că apreciază cel mai mult sinceritatea la un om. 🙂 Ok… s-a întâmplat să… e ușor…

Într-un final m-a lovit sinceritatea. Mi-a cerut un discurs de o oră. Cum am putut să fac asta? După ce… cum am putut să… știți voi! Old same, old same…

A doua zi mi-a adus un super cadou. Pt că am fost sincer? Nu! Îi era frică.

Din păcate ăsta e un caz fericit. De obicei sinceritatea „nu e răsplătită”. Dacă faci o greșeală cel mai bine e să o păstrezi pentru tine. Nu faci decât să îi faci pe ceilalți să sufere degeaba dacă te lovește o criză de sinceritate. Nu își are sensul!

Toată lumea își dorește „sinceritate” din partea celuilalt dar de fapt nu-și dorește decât să fie mințit frumos. Să îi se spună de roz și verde, să i se spună că totul va fi bine, să îi spună cu o zi înainte să moară că va trăi încă 50 de ani. Nu vrem decât să trăim într-un turn de fildeș.

[Update] În astfel de momente nu-mi place să am dreptate, dar… Am ieșit puțin. O tipă cu lacrimi în ochi: „Cand?!?!”. El: „Dar și tu te-ai culcat cu altul”. Nu ar fi fost mai bine dacă se duceau în camera de cămin și făceau dragoste decât să vorbească despre lucruri trecute.

[cat de cat ontopic]