Bucureștiul nostru de toate zilele!

Acum câțiva ani când am ajuns pentru prima oară în București am fost impresionat de casele vechi din zona în care am stat (la un internat din spatele pieții 1 Mai) și mi-am făcut veacul mai mult prin acea zonă, printre ambasade și sedii de partide. Când am poposit acum 2 ani pe Calea Ferentari, o stație de Calea Rahovei, felul în care am văzut lucrurile s-a schimbat… De la vile de 300mp la garsoniere de 40, de la iedera pe pereți la griul caracteristic, jandarmii din 10 în 10 m schimbați cu chipuri dubioase și burți ieșite de sub tricou, paturi aruncate de la etajul 5…

Între timp m-am obișnuit cu Bucureștiul, îl știu mai bine decât mulți dintre cei născuți aici, m-am obișnuit și cu Regia în care sunt mai multe cluburi decât coșuri de gunoi; nu mă mai uit cu surprindere la pungile de aurolac și la cei care trag cu atâta zor din ele, m-am obișnuit să văd ruine uitate de timp indiferent dacă e vorba de Ferentari, Lipscani, Victoriei sau Pipera; deși frica de câini nu mi-a dispărut cu totul mi se pare aproape firesc să-mi apară o haită de 15 patrupede pe Maghieru. Nimic în toate cele de mai sus nu mă mai surprindea, săptămâna trecută a trebuit să merg până în Cluj! Am ajuns într-un accelerat care arăta la fel de prost ca acela cu care merg eu acasă (deci nu m-a surprins cu nimic). La un moment dat, înainte de Brașov, am rămas în compartiment cu 2 bătrânele din Cluj care se întorceau acasă și care erau de-a dreptul revoltate de ce au văzut în București și abia așteptau să se întoarcă în orașul lor liniștit și fără atât de multe contraste. Au început la un moment dat să vorbească despre literatură… Ce importanță are? Nu știu dar când m-am întors, după 6 ore de stat în Cluj, același tren, numai că de data asta cu oameni care se întorceau în București… am stat doar 5 minute cu ei. Doar cât să le observ ceasurile de „firmă” cât mâna mea de mari, valizele uriașe (intram eu și rucsacul meu în una) și tonul lor afectat de Bucureșteni nevoiți să vină în provincie! Am plecat când și-au scos mâncarea: un kilogram de cârnați de casă, câteva roșii și castraveți, un borcan de muștar și o pâine, toate astea întinse pe banchetă! Am mers în compartimentul alăturat, care era gol!

În Cluj am stat după cum am zis 6 ore… 2 ore la spital la mama mea și apoi 4 ore a trebuit să bântui! Am preferat să o fac singur, cum am făcut de câteva ori și prin București. Frumos orașul, curat, nimic din toate cele de mai sus… nimic șocant… oameni de treabă… la spital m-a ajutat să ajung una dintre doamnele cu care am venit, care m-a așteptat vreo 5 minute să mă interesez de trenul de întoarcere! La un moment dat am întrebat o tipă ce aș putea vedea prin Cluj… s-a oprit din ce făcea (desena o frunză pe marginea unei statui) și m-a dus vreo 10 minute până la cetățuie de unde se vede tot Clujul… apoi a plecat! Nici măcar nu mă mai întreb care sunt șansele să dai peste asemenea oameni în București… Sau câți ar sta 4 minute la un semafor deși nu vine nicio mașină… eu sigur nu! Am ajuns într-un final să stau pe peronul gării cu o oră mai devreme de venirea trenului…

Întors în București mi-a făcut plăcere să revăd Gara de Nord, cu boschetarii, taximetriștii și toți fitoșii veniți cu Intercity-ul de la Brașov, căci în ciuda celor spuse la început nu regret în niciun moment că am ales să vin aici și nu în Cluj! Cealaltă opțiune era Iașiul dar care nu cred că intră cu adevărat în discuție!