New York (fucking city)

Ieri am mers la Green Hours la o piesă care a meritat văzută. „New York (fucking city)”. Îmi voi permite să spun câte ceva din aceasta piesa… A început foarte foarte promițător: un tânăr care încerca să înregistreze un mesaj „de sinucidere” pentru mama lui… cu un pistol la tâmplă. Piesa s-a terminat cu același tânăr (genial actor), același pistol, aceeași mamă… „Mama, m-am întors”. Piesă ciclică, ce mai. Și ați înțeles… „M-am întors!” adică a reînceput să trăiască. S-a întors ca artist… pentru că el era actor. Ca și ceilalți actori. Și îi chema ca și pe personaje… sau personajele se numeau ca actorii? Oricum mi-a plăcut de tip, nu i-am găsit numele pe net (nu cred că am căutat îndeajuns). „M-am întors” adică s-a întors în Târgoviște după ce a fost plecat în New York. Chiar atunci, când împlinea 26 de ani, 3 grame de heroina si 6 Peroni. Probabil că vă întrebați ce/cine l-a salvat de la moartea care părea iminentă la începutul piesei. Puținică răbdare.

Tot timpul am admirat pe cei care își trăiesc visul. Care visează să scrie și scriu…. cei care vor să facă automatică și nu se angajează în anul 2… pe cei care vor să joace teatru și joacă… așa e și cazul cu tinerii de pe scena din subsolul de pe Victoriei. Au avut un vis și acum și-l trăiesc. Unii dintre ei mai mult decât ceilalți… sau se cheamă compromis să joci în „Iubire ca-n filme”? Asta e altă poveste.

Cel care a scris piesa, și care e și el un fel de Godot în piesa lui, a vrut prea multe… s-a pornit de la „o poveste adevărată” și cum viața nu are prea mult dramatism, prea multă tragedie, prea multă comedie, a trebuit să adauge…. din toate…

A vrut să se realizeze o piesă „modernă”, așa că din 5 în 5 minute Adrian strigă în gură mare: „Bag PULA”… țipa cât îl țineau plămânii: „Ia PULA”… părea fals… prea mult patos. Deci avem parte de o piesă „neclasică”… nu se poartă colanți ci blugi rupți la genunchi și se înjură. Gratuit.

A vrut să realizeze o dramă… tânărul actor ajuns la NY este părăsit de prietena lui cu care a ajuns acolo (care l-a părăsit pentru regizor, da, ați ghicit, același regizor) si care acum crede că viața lui a luat sfârșit așa că găsește soluția în țeava rece a pistolului.

Tragedie. Povești ca ale lui Oedip nu prea își mai au rostul așa că personajele noastre, Irina și Adrian, se luptă cu soarta potrivnică și își doresc să ajungă să joace în București, să fugă de acasă, fiind „terorizați” de regizorul… Popescu… care îi pune să joace Caragiale. Pentru asta hotarasc să fugă de acasă, spunând că ea a rămas însărcinată… Oricum spre deosebire de o tragedie clasică se pare că și-au îndeplinit visul… au ajuns să joace în București într-un club de pe Calea Victoriei, pentru că, să nu uităm: ăsta e o poveste adevărată, și ca niște actori adevărați, își joacă propriul rol.

Am lăsat pentru sfârșit… comedia. De ce? Pentru că s-a râs mai mult de 60% din spectacol. Umor de situație. Umor de limbaj. Umor de caracter… asta ca să confirme un fapt evident pentru tinerii artiști: „Caragiale e fumat”. Ironii „fine” (la care până și domnul Gigi Becali s-ar prinde), o blondă care se „maimuțărește” (sper că nu sunt prea rău dar asta cred că i-a cerut regizorul), „comă alcoolică” după 2 guri de whisky (cineva a citit „M-am hotărât să devin prost”)… in fine… s-a râs… mult… și eu am râs…

Morala? Dacă aveți ocazia vă recomand să mergeți la piesă. E ușor de digerat, te face să te simți bine, te face să te gândești la visele tale, la ce nu trebuie să renunți, e revigorantă, e altceva…

P.S. îmi asum toate greșelile din postul ăsta, și toate celelalte, și nu mă supăr dacă mi le spuneți. O să încerc să le îndrept… doar pe alea… că nu recitesc niciodată ce scriu.