Niciodată nu am simțit orasul ăsta atât de pustiu. Stau singur în barul hotelului și am o acută senzație de turist venit în vizită într-un orășel de provincie. Pădurile au rămas aici, podul e tot acolo, grupul școlar a devenit colegiu, familia mi s-a mărit cu un nepoțel dar… ce lipsește? Oamenii… Unii s-au căsătorit, alții nu s-au întors încă dar pe majoritatea i-am pierdut undeva pe drum în acești 5 ani.
În drum spre „nicăieri” mi-am dat seama că merg la fel de repede chiar dacă nu am unde să ajung. De multe ori am fost avocatul călătoriei în detrimentul destinației dar atât de puține ori m-am oprit să mă bucur de drum. De ce ridicăm pânzele deși curentul ne va duce oricum spre țărmul acela?
Poate daca ai fi invatat sa te bucuri de drum, nu ai mai fi pus intrebarea de la final.
Write more often..
E din ce in ce mai greu sa stiu. Nu stiu de ce…. s-a pierdut ceva pe drum…