Simboluri

Alain de Botton își începe ale sale Eseuri de Îndrăgostit (apropo, e la careva dintre voi cartea mea?) spunând că „setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică decât în viața noastră romantică”. Acest lucru m-a lovit acum câteva zile într-o stație oarecare de autobuz când am simțit că gemul de căpșuni vine sub formă de bătăi necontrolate de inimă, când în căutarea de simboluri m-am agățat de o coincidență banală.

Răsfoiesc la BCU această carte de căpătâi a adolescenței mele și nu pot să nu mă simt banal. Fiecare cuvânt pe care l-aș fi putut spune și eu dacă mi-aș fi permis vreodată luxul de a trece prin filtrul rațiunii sentimentele mă face să mă simt din ce în ce mai plat, din ce în ce mai ordinar. Ne place să credem că numai nouă ni se încalecă scobitorile căzute pe masă, că doar nouă ni se intersectează planurile universurilor paralele din care ne imaginăm că facem parte.

Am văzut-o prin geamul autobuzului. Mi s-a părut că am o iluzie. Am părăsit universul acela de mult. Acum îmi construiesc o nouă Cale Lactee. Cea veche s-a dilatat de mult pana la disparitie. S-au deschis ușile. Umbra vechiului Pământ a creat o eclipsă pe noul Pământ. Am rămas ca fără lumină. Nu-mi mai găseam punctul de sprijin, l-am pierdut pe undeva prin întunericul creat. Ca înainte de orice apocalipsă pământul a început să mi se cutremure, nu mai vedeam, nu mai auzeam, nu mai simțeam. După o veșnicie am început să respir din nou: „Salut….”

De ce avem nevoie de simboluri? De ce ne ascundem? De noi? De ce simțim nevoia că destinul nostru să fie în mâna unei ființe superioare care ne trimite semne? De ce nu e destul faptul că iubim să ni se vorbească de Cărtărescu și Camil Petrescu, că ne place să ne muste de ureche, că ne place să…. de ce simțim nevoia că întreg cosmosul să fie de acord cu sărutul pe coapsă? De ce faptul că tresare când o ții de mână pe pod înseamnă că și ea crede în umbre? Poate de vina e doar vântul care bate mult mai puternic pe pod, poate de vina e… Poate ca….