A venit toamna. Am stabilit lucrul asta acum câteva săptămâni. Acum însă e din ce în ce mai clar. Ploua. Și ploua. În fața căminului era o domnișoară care plângea în ploaie. Și plângea. Și ploua. Nu știu ce aș fi putut face… i-aș fi dat umbrela mea dar nu cred că ar fi ajutat la ceva. Nu cred că o deranja ploaia. Cred că o bucura. Nu se simțea singură. Altceva? Să-i fi spus că așa sunt toți? Niște porci, niște nenorociți, niște nemernici. Nu cred că ar fi ajutat-o. Să îi ofer o îmbrățișare? Ar fi speriat-o.
Niciodată nu m-am priceput să consolez. Acum câțiva ani (6 ani) eram la liceul militar din Câmpulung să mă întâlnesc cu o domnișoară dragă mie și… a sunat telefonul: îi murise bunicul la care a stat pentru câțiva ani. Începuse să plângă. Foarte rău. Eu stătuam lângă ea și… „Condoleanțe. Îmi pare rău!”. Mai mult… nu știam ce să zic. Ce să fac. Toți colegii ei au venit lângă ea să o consoleze. Eu stăteam lângă ea… nu știam ce să fac. Eu venisem acolo să o cuceresc. Să o sărut. Nu mă așteptam la așa ceva.
Cel mai nașpa e însă atunci când tu ești cel care îi provoacă lacrimele. Atunci nu știi ce să faci. Eu unul mă blochez. De fiecare dată când am făcut-o să plângă în fața mea nu am făcut decât să stau acolo ca un bou și cel mult să zic: „Eu în locul tău m-aș da dracu”. Eventual sfaturi despre cum ar putea cuceri pe altcineva.
De cele mai multe ori, consolarea nu stă în cuvinte, ci mai degrabă într-o îmbrăţişare şi o asigurare tacită că eşti acolo, lângă celălalt.
În ceea ce priveşte lacrimile provocate de tine, de cele mai multe ori e cel mai potrivit să te retragi, ca semn de ruşine şi părere de rău. Aşa îi laşi ei loc de respirare şi acomodare cu ideea porcărioarei pe care i-ai făcut o.
Oricum, nu există reţete. Vezi tu cum e mai bine. 🙂
toamna e mai tristă când eşti singur şi ai prea multe decizii de luat… 🙁
Da, pana si deciziile acelea de care aminteste miChou par a fi mai simplu de luat cand e soare afara…Toamna are ceva trist in ea.
Mie îmi pare că toamna are multă personalitate. Nu e tristă, dar mai degrabă e înţeleaptă într un fel bătrânesc şi prin asta cheamă la introspecţie. E tristă dacă noi suntem trişti în adânc. Toamna ne aduce faţă în faţă cu demonii noştri adormiţi, invers faţă de felul în care primăvara ne exaltă demonii de la suprafaţă, cei hormonali, cei superficiali.
Eu nu cred ca exista oameni care sa nu fie tristi in adanc; macar putin, toti suntem tristi, si ironic, cei care sunt cei mai veseli la exterior, cred ca sunt mult mai tristi in interior. Dar e posibil sa ma insel 🙂
Va doresc o toamna frumoasa 🙂