Sunt destul de puține lucruri care mă fac fericit. Dansul și alergatul sunt două dintre ele. Se pare că ar trebui să mă abțin de la ambele în următoarele săptămâni. Dacă de la alergat mi-a fost relativ ușor să iau o pauză, gândul că ar trebui să mă abțin de la mișcări exuberante în timp ce dansez mă sperie puțin, mai ales că în câteva zile va trebui să iau o pauză și de la alcool. Trebuie să renunț, pentru moment, la cele două lucruri și asta se datorează doar faptului că nu pot să-mi spun nu. Din nou, veșnica problemă.
Nu am putut, acum mai bine de o lună, să alerg liniștit pe străzile Clujului. Era evident că nu am nicio șansă să trec linia de la sosire în primii 50 și deși după câțiva kilometri corpul îmi țipa să o iau mai moale eu am continuat să îl forțez. Și acum se răzbună. De data asta am preferat să simt adrenalina curgându-mi prin vene, ca să mascheze durerea, în loc să înțeleg mesajul și să încetinesc. Sau să mă opresc. În alte dăți am preferat cocktailul de hormoni din timpul unei aventuri de o noapte, în locul sentimentului de siguranță dat de o relație stabilă. Inevitabil am avut de plătit de fiecare dată când nu am putut să-mi spun nu.
Am masat-o ușor cu diverse alifii și am înfășurat-o cu atenție într-o fașă elastică dar ea nu mă lasă. Încă mai țipă că am fost prost. O simt cum îmi reproșează lipsa antrenamentelor, că am preferat pseudo gloria liniei de sosire în locul micilor victorii ascunse. Eram convins că-mi va impacta doar orgoliul de alergător dar m-a lovit mult mai rău. Ce rost mai are să ies în cluburi dacă nu pot să fac podul pe spate? Eu chiar nu sunt omul care să-și miște capul, eventual și mâinile, și să spună că dansează. Fie o faci până la capăt, fie nu o mai faci deloc.
Chiar dacă știu că e doar vina mea, după cum spuneam, nu am ascultat-o destul când a început să se plângă, nu am putut să nu o judec, să mi se pară cea mai mare femeie. Am urmat sfatul doctorului și nu am mai alergat, ce vroia mai mult de la mine? Am masat-o, am tratat-o, am împăturit-o și mai ales am urât-o. Ce vroia mai mult de la mine? Am multe foste prietene care nu am obținut nici măcar atât de la mine. Niciuna nu a îndrăznit să-mi interzică să dansez. Știa că mai degrabă aș renunța la sex decât la asta. La gleznă nu am însă cum să renunț.
Încercam să ating podeaua de beton cu părul când m-a avertizat pentru ultima oară. Apoi a renunțat la vorbe în vânt și mi-a atacat sistemul nervos. Din nou. Durerea nu era cruntă, puteam să-i supraviețuiesc relativ ușor dar nu aveam cum să nu mă întreb dacă ar trebui să renunț la ideea de a merge în Atena sau în Istanbul pentru maraton. Fără voia mea alergatul a devenit o parte importantă a echilibrului de care încerc să mă bucur în fiecare zi. Precum dansul.
Acum stau și o misc din dreapta în stânga, de sus în jos, încercând să-mi dau seama dacă mai e furioasă pe mine. Mai e. O să-i treacă la un moment dat. Ca să o citez pe mama, până mă însor o să-mi treacă. Numai că eu nu vreau să mă însor. Eu vreau să alerg și să dansez. Ați crede că nu cer prea multe, dar se pare că da, așa că nu pot decât să stau liniștit pe bicicleta eliptică și să dau încet din cap.