Nu vreau să dezamăgesc. De aceea alergatul e bun. Eu și cronometrul. La tenis de masă când joc în echipă sunt stresat la gândul că o să se piardă un punct din cauza mea. Mai ales dacă e cel care ne-ar fi putut aduce victoria. Nu sunt obișnuit că cineva să depindă de mine și nici nu sunt dispus, momentan, să mă obișnuiesc cu asta. Singur cu aventurile lui Bukowski e simplu. Nu vreau ca din cauza mea o relație să nu meargă așa că fug. Alerg.
Puțin înainte ca vocea din ureche să mă anunțe că am alergat până acum doar doi kilometri în puțin sub 12 minute un câine mi-a apărut în față și mi-a zâmbit. Nu glumesc. De obicei mi-e frică de câini, mai ales când alerg, dar de data asta am continuat cât se poate de firesc. E prima oară când observ asta pe fața unui câine; nu exclud că până acum mi-a fost prea frică să nu le atrag atenția încât nu m-am uitat destul de atent la ei.
Și am continuat să alerg lăsându-l în urmă. Următorii kilometri i-am alergat gândindu-mă la botul aproape rânjind al câinelui. Poate vroia să-mi transmită ceva. Poate chiar asta era, un rânjet care transmitea faptul că prietenii lui mă așteaptă după un colț și voi intra în mijlocul lor fără să-mi dau seama, fiind prea preocupat de timpul pe care trebuie să îl scot. Eram în fața Operei când o bătrânică pe care am depășit-o mi-a strigat din spate: Run Forest, Run! M-am întors surprins și am observat o doamnă de peste 80 de ani cu o cutie mare de bomboane în mână. Am vrut să mă opresc și să-i mulțumesc dar în kilometrul acela prinsesem deja un semafor și nu vroiam să scad sub 6 minute și 20 de secunde per kilometru așa că mi-am continuat cursa printr-un București mai bine dispus ca niciodată.
După 7 kilometri căutam cișmeaua din Cișmigiu când paralel cu mine a început să alerge o domnișoară îmbrăcată și ea în echipament de alergat. Nu m-a surprins foarte mult, eram totuși într-un parc unde lumea mai aleargă, mai ales în dimineți de duminică. Alerga în același ritm cu mine așa că am încercat să accelerez puțin ca să rămân din nou singur cu amintirea câinelui care zâmbește și a bătrânelei cu o cutie mare de bomboane în mână. A mărit și ea ritmul și alerga în continuare în dreapta mea. Când mi-am întors capul spre ea mi-a zis să o urmez și a făcut dreapta. Am urmat-o pe aleile din parc. După câțiva zeci de metri s-a oprit lângă cișmeaua pe care o căutam. Am băut și eu după ea. Am vrut să-i mulțumesc dar ea își reîncepuse deja alergarea.
Nu știu de ce dar m-am luat după ea. Planul inițial era să alerg până în Tineretului, să dau o tură și să mă întorc dar ceva m-a făcut să o urmez. Nu era greu pentru că din nou alerga în același ritm ca și mine, de data asta însă cu un metru în față. Poate am făcut asta doar pentru că nu îmi potolisem cu totul setea și speram că ea mă va îndruma spre o nouă sursă de apă. Am părăsit parcul și ne-am îndreptat spre Calea Victoriei. Treceam prin dreptul cartofului când a încetinit ritmul doar cât să ajung în dreptul ei și mi-a spus: „Să știi că știu de ce alergi!”.
„De ce alerg? Primul meu maraton e într-o săptămână și nu m-am mai antrenat de mult. M-am apucat de alergat ca să mai slăbesc și sperând că o să mă las de fumat…” Și totuși nu i-am spus nimic ei. Am continuat doar să străbatem în tandem Bucureștiul. După aproape un kilometru a continuat: „Să știi că nu poți alerga la nesfârșit. La un moment dat trebuie să te oprești și să-ți primești medalia. Și să te bucuri de ea. Asta se poate întâmpla după 10 kilometri, după 42, după 100 sau chiar după 1000 de kilometri alergați. La un moment dat însă va trebui să te oprești și să revendici ceea ce ți se cuvine”. Mai aveam puțin până în Piața Victoriei și ea a făcut stânga dintr-o dată. Nu am urmat-o. Trebuia să fac ceea ce mi-am propus: să mă bucur singur de străzile acoperite cu frunze ruginite. Am alergat pe Paris, Praga, Sofia, Atena cu gândul la vorbele tipei, la cutia mare de bomboane și la câinele care mi-a zâmbit. Nu mă puteam însă opri din alergat. Voi vedea dacă voi face asta după ce o să trec linia de finish din Central Park sau voi continua să alerg până la linia de final din Sahara.
Nu vrei sa faci in viata multe lucruri, insa cu toti suntem cam obligati sa facem multe lucri, ne spunem adesea ca nu avem de ales,insa defapt a aveam doar ca decizia luata este cea mai favorabila sau cel putin asa pare!
Salut Gelu, sper ca nu pare un gand aiurea, insa eu mereu am vrut sa cunosc cateva fete macar care sa ii placa sa alerga cat mai tare si cat mai mult.
Mi se pare o nebunie sa alergi asa din senin, motiv pentru care mi se pare mai mult decat atractiv, mi se pare special momentul mai ales sa poti alerga cu cineva apropiata.
Nu ma refer la simpli pasi in ritm alert.