Depresia ca o virtute

După ce Cristi Puiu cu a lui „Înainte de micul-dejun” m-a alungat de la Operă am ajuns în Kulturhaus. Deși era sâmbătă noapte se putea respira așa că am început să-mi etalez în voie dansul de găină decapitată. La un moment dat însă am simțit nevoia să mă retrag undeva cu mine așa că am ajuns pe o canapea din mușama ruptă. 10 minute, două țigări și o tristețe fără motiv.

„Serios? Cum poți să fii deprimat aici!!! Toată lumea se simte bine!” Replica tipei necunoscute m-a surprins dar mi-am dat seama că are dreptate: Da, depresia mea nu e una banală, e deja una din virtuțile pe care le am. Cine a spus că nu pot să ți se înece corăbiile în timp ce 20 de oameni dansează bezmetic în jurul tău? E dreptul meu să stau într-un colț gândindu-mă la ultima mea iubire în timp ce oamenii îmi sărbătoresc ziua. Faptul că sunt îmbrăcat în clovn la un bal mascat organizat de firmă nu mă oprește să plâng cu gândul la copilăria pierdută.

Tu ești deprimat singur cu o sticlă de vin în fața televizorului. Eu sunt mai special. Eu îmi plâng de milă în timp ce lumea mă bate pe umăr și-mi spune că ar vrea să fie și ei atât de fericiți.