Platonic…

Conceptul de „iubire platonică” s-a tot modificat pentru mine în decursul timpului. A trecut de la „iubire secretă” la „relații” în care sexul se rezumă la niște felații prin colțuri întunecate de Politehnică sau pur și simplu o obsesie pentru un bibelou. Dacă mă întrebați acum ce înțeleg prin „iubire platonică” vă spun sincer că nu știu. Acum puțin timp credeam că am găsit răspunsul…

Acum milioane de ani eram în micul meu colț de rai lângă Irene. Am iubit-o mult. Iubesc în continuare ideea de Irene, tânjesc și acum la sentimentele acelea curate, la lipsa dorințelor sexuale, la faptul că era suficient să o țin de mână ca să fiu fericit. Extrem de fericit. Am sărutat-o la câteva săptămâni după ce am făcut-o prima oară să plângă, am făcut-o să vibreze înainte să îndrăznesc să o iau de mână, m-a făcut să mă simt complet printr-o privire și un nas îndreptat în sus. Ea a fost, și va rămâne, prima mea dragoste împărtășită și una din iubirile platonice care m-au făcut să fiu Gelu. M-am întâlnit cu ea recent, după secole în care nu am mai știut nimic de ea. Dealul înflorit a fost înlocuit cu o cârciumă din București. Discuțiile despre umbre s-au transformat într-un schimb monoton de amintiri și planuri de viitor dar eu tot nu puteam să mă satur de privirea ei curată și de zâmbetul ei blond. Am ajuns la mine, a adormit pe pieptul meu și deși eram mai intimi ca atunci când eram una și aceeași persoană nu puteam să mă gândesc decât la faptul că sunt fericit să mă întâlnesc cu momentul de Început. Am început să cred din nou în iubiri platonice, să însemne altceva…

Eram la începutul facultății când am început să mă uit ca un nebun după o tipă ciudată care părea că trăiește în lumea ei în nebunia din Regie. O vedeam mereu singură. Am observat-o prima oară la orele de sport în timp ce juca volei. Părea rușinată de faptul că e fată și încerca să ascundă asta prin haine largi, privirea ei părea că trece prin tot și mai ales prin toți. Aș fi putut să stau în fața ei și să o privesc obsedant și nu m-ar fi observat. Timp de doi-trei ani am tot admirat-o și atât. Nu îndrăzneam să risc să o scot din lumea ei și să o fac o mică parte din lumea mea (era de mult o mare parte din ea dar încercam să-mi ascund asta, nu vroiam să-mi recunosc o nouă iubire platonică…). Într-un final ne-am văzut pentru o secundă… a doua zi pentru două secunde… după mai mult o lună am reușit să vorbim timp de aproape un minut… era omul acela ciudat care mă făcea să mă simt special doar pentru că o cunoșteam.

A trecut mult timp de la prima privire. Am ajuns să dansez lângă ea într-un club. Am ajuns să mă bucur de bucuria ei când ascultă o trupă dubioasă, să sar lângă ea și să fie mai umană ca niciodată. Nu mai era omulețul acela ciudat care bântuia singură prin ploaie prin fața căminului. Aveva un nome, aveva breton, aveva formele unei femei, aveva mișcările unui hipster, aveva privirea unui om real… Stabilisem înainte să ajungem în club că o să dorm la ea în seara aia, vroiam să-mi fie clar că pentru mine o „iubire platonică” e o tipă pe care nu vreau să o pierd pentru un moment în care-mi mângâi orgoliul. Înainte să plecăm mi-a zis că nu mai pot veni la ea… că a văzut cum o privesc… nu făceam decât să mă bucur de ea fără să vreau să schimb ceva sau să…

În seara aia „iubirea platonică” a fost o noapte petrecută între două pustoaice pe care tocmai aflasem cum le cheamă…